Legea europeană privind libertatea mass-media

De astăzi, 8 august 2025, Uniunea Europeană intră într-o nouă etapă în protejarea spațiului public. Regulamentul privind libertatea mass-media (European Media Freedom Act – EMFA) nu mai este doar un document adoptat și publicat în Jurnalul Oficial al UE, ci un set de reguli obligatorii și aplicabile în toate statele membre. Adoptată formal în mai 2024, această lege-cadru a parcurs, timp de peste un an, etapele de pregătire și transpunere administrativă, iar de astăzi își intră pe deplin în drepturi.

Textul regulamentului este, în esență, o cartă europeană a libertății și independenței mass-media. Prevede interdicția explicită a oricărei ingerințe politice în conținutul editorial, stabilește norme de transparență a proprietății asupra instituțiilor de presă și introduce garanții pentru protejarea surselor jurnalistice. Un element-cheie este obligația ca alocarea publicității plătite din bani publici să fie transparentă, echitabilă și bazată pe criterii obiective, eliminându-se practica direcționării fondurilor către presa „prietenoasă” politic.
 
La fel de important, regulamentul creează Consiliul European pentru Servicii Media, un organism format din reprezentanți ai autorităților naționale de reglementare, cu putere de coordonare și intervenție în caz de încălcare a principiilor stabilite. Această structură poate solicita măsuri corective rapide și poate sesiza Comisia Europeană atunci când libertatea editorială este amenințată.
 
România și testul aplicării
 
În teorie, România ar trebui să fie printre statele unde EMFA va avea efecte imediate, pentru că piața media este deja marcată de concentrarea proprietății, dependența economică de bani publici și presiuni politice evidente. În practică, însă, experiența noastră arată că problema nu este lipsa legilor, ci modul în care acestea sunt ocolite sau interpretate „creativ”. Un exemplu previzibil este cel al contractelor de publicitate plătite de instituții publice sau companii de stat. În România, direcționarea acestora către publicații „aliniate” este o practică veche, cu mecanisme sofisticate de mascarea surselor și sumele. EMFA obligă publicarea acestor alocări în registre clare și accesibile, ceea ce, dacă va fi aplicat strict, ar putea dezvălui harta reală a influenței financiare asupra presei.
 
Miza strategică
 
Libertatea presei este un concept abstract dacă nu este susținut de resurse, protecție juridică și acces real la informație. EMFA oferă, în premieră, o arhitectură europeană obligatorie, ceea ce înseamnă că o încălcare gravă în România nu va mai fi doar „o problemă internă”, ci un caz european cu proceduri și sancțiuni la nivelul UE. Dacă regulamentul va funcționa așa cum este gândit, România ar putea vedea o schimbare structurală în relația dintre politică și media. Dacă nu, vom avea încă o lege bună pe hârtie și un capitol pierdut în lupta pentru integritatea spațiului public.
 
Într-un moment în care spațiul informațional este asaltat de propagandă, dezinformare și rețele opace de influență, EMFA nu este doar un text juridic, ci un test de maturitate democratică. Iar rezultatul acestui test va depinde, în România, nu de Bruxelles, ci de cât de serios ne vom lua propriile obligații.

A murit Ion Iliescu

Într-un fel sau altul, o epocă se încheie. Am cugetat în ce cheie să scriu despre asta. Iar concluzia este că nu pot scrie nici cu patimă, nici cu patos. N-am fost nici apropiat, nici direct afectat de deciziile controversate pe care le-a luat. N-am fost într-o poziție în care să-i fi simțit influența ca pe o binefacere sau ca pe o nedreptate gravă, personală. Iar în decembrie 1989 și în anii tulburi care au urmat, am fost acolo doar ca un martor al istoriei, nu ca actor. Am fost doar un spectator lucid, care s-a ferit să devină victimă. Ulterior, l-am cunoscut, dar principiile noastre politice au fost mereu opuse. De aceea, nu mă simt chemat nici să-l condamn, nici să-l reabilitez. S-au spus și se vor mai spune multe, cu fapte, cu date, cu emoții sincere sau cu interese reîncălzite. Dar nu toate vocile trebuie să judece. Unele pot doar să tacă decent sau să constate, fără ostilitate și fără omagiu.

Pentru mine, Ion Iliescu rămâne o figură controversată a unei tranziții începute sub presiunea istoriei și derulate, adesea, într-un amestec de haos, teamă și oportunism. Președintele Iliescu a fost acolo unde nu aveam un precedent și a lăsat în urmă o societate care încă își mai caută reperele. Cât îi aparțin meritele sau greșelile, va decide de acum încolo istoria. Eu mă opresc la constatarea unui sfârșit. Moare nu doar un om, ci o întreagă filosofie de a înțelege puterea în România. Și poate că, dincolo de judecăți și verdicte, e loc și pentru tăcere. Nu ca evitare, ci ca formă de demnitate în fața unor ani care încă dor pentru unii și care, pentru alții, n-au spus tot ce aveau de spus. Dumnezeu să-l odihnească!