O vară fierbinte: reforme promise, realități incomode

Ne aflăm la începutul unei guvernări care, prin mixul de măsuri anunțate, are potențialul de a declanșa rapid o serie de tensiuni sociale. Programul de reforme structurale urmărește optimizarea funcționării aparatului administrativ și corectarea deficitelor bugetare cronice, însă transpunerea acestuia în practică se dovedește extrem de dificilă. Administrația publică reacționează prin diverse forme de protest local, mediul de afaceri evaluează cu prudență noile constrângeri fiscale, iar percepția publică rămâne extrem de volatilă, fiind influențată atât de efectele economice directe, cât și de calitatea mecanismelor de comunicare și consultare cu societatea.

Pe termen scurt, se profilează deja câteva blocaje majore. Pe de o parte, administrația publică, care percepe aceste măsuri drept o amenințare directă, manifestă un reflex de rezistență instituțională și solicită ca măsurile de austeritate să debuteze cu măsuri privind reducerea sau chiar eliminarea finanțării partidelor politice, ajustarea veniturilor parlamentarilor și miniștrilor, respectiv cu eliminarea unor privilegii precum pensiile speciale. Pe de altă parte, pentru mediul privat, reforma fiscală care implică majorări de taxe și impozite, rămâne o temă cu potențial conflictual ridicat, dacă nu este însoțită de o reformă instituțională reală.

Suntem în luna iulie și, după multiple amânări motivate electoral, pentru noul guvern, spațiul de manevră este deja extrem de restrâns. Presiunea deficitului bugetar este la cote de avarie, fluxurile de finanțare europeană sunt condiționate de reforme concrete, iar un pachet de concedieri colective sau majorări fiscale aplicate fără o analiză riguroasă ar putea amplifica tensiunile sociale într-o manieră dificil de gestionat. Într-un context geopolitic în care stabilitatea și predictibilitatea sunt esențiale, orice decizie pripită sau insuficient fundamentată generează costuri exponențiale, atât economic, cât și politic.

Îi îndemn pe toți cei direct vizați sau doar interesați de aceste evoluții, să analizeze cu atenție textele legislative în vigoare și să consulte exclusiv surse oficiale pentru a lua cunoștință de hotărârile guvernamentale. Verificarea informațiilor și înțelegerea corectă a implicațiilor juridice și economice devin esențiale pentru oricine vrea să reacționeze responsabil și argumentat. Un lucru rămâne însă cert: vara aceasta se anunță „fierbinte” nu doar din punct de vedere meteorologic, ci și prin prisma tensiunilor socio-politice și a nivelului de acceptare publică a reformelor propuse.

Statul captiv: sau despre cum o democrație fără memorie a ajuns prizoniera propriei birocrații

România post-comunistă nu a fost niciodată cu adevărat eliberată din tentaculele sistemului. A fost doar reconfigurată. O schimbare de decor, nu de scenariu. Actorii au rămas aceiași, doar costumele s-au schimbat. Lipsa unei rupturi reale după 1989, o lustrație autentică, o separare clară între trecut și viitor  a permis vechii elite administrative, formate din activiști, ofițeri și birocrați ai regimului totalitar, să se metamorfozeze în noii stăpâni ai democrației. Revoluția s-a oprit la jumătate. 

Instituțiile n-au fost niciodată întoarse cu fața spre cetățean. Ele au devenit enclave ale unei clase birocratice auto-protejate, în care funcția publică a fost convertită în privilegiu privat. Aparatul de stat a crescut, s-a îngreunat, s-a complicat până la absurd, nu din nevoia de eficiență, ci din dorința de a înmulți locurile călduțe, de a distribui rente și a fideliza rețele. În acest sistem, cetățenii au fost tratați nu ca parteneri, ci ca supuși. Drepturile au devenit favoruri. Accesul la servicii a fost condiționat de „apropieri”. Iar alternativa politică reală a fost sistematic sabotată: partidele istorice au fost marginalizate, formațiunile civice au fost demonizate, ideile reformiste au fost fie cooptate și golite de substanță, fie înecate în zgomotul propagandei. Stânga tradițională, care ar fi trebuit să apere interesul comun și egalitatea în fața legii, a fost confiscată de o elită administrativă conservatoare, interesată mai degrabă de menținerea propriului confort decât de redistribuția justă a resurselor. Dreapta, în schimb, a fost deseori tributară unei retorici fără acoperire, lipsită de eficiență, incapabilă să genereze un proiect solid de modernizare instituțională. În acest context, nu a contat câți miniștri s-au schimbat, câți prim-miniștri s-au perindat, câte coaliții s-au format. Statul a rămas prizonierul unei clase funcționărești supradimensionate și politizate, care a văzut în el nu un instrument al binelui comun, ci o sursă de beneficii private.

Alegerile prezidențiale de anul trecut și din primăvara acestui an, au fost, în mod neașteptat, un moment de clarificare. O majoritate a electoratului a sancționat vizibil modelul de guvernare clientelar, votând pentru limitarea privilegiilor și resetarea aparatului public. Votul a fost, în fond, unul anti-sistemic, nu neapărat împotriva democrației, ci împotriva unei forme pervertite a ei, în care elitele birocratice se substituiau interesului general.

Astăzi, avem o nouă formulă de guvernare condusă de un președinte cu profil reformist și un premier recunoscut pentru pragmatism și eficiență administrativă. În jurul lor s-a coagulat un proiect de reconstrucție a statului, unul bazat pe criterii de competență, pe transparență și pe responsabilitate fiscală. Însă vechiul sistem nu se predă ușor. Conservatorii ideologici care domină zona birocratică au acceptat formal reformele, dar lucrează deja la subminarea lor. Două numiri recente în funcții-cheie, una la nivelul Curții Constituționale, alta la Instanța supremă, arată că logica fidelității de partid, a recompensei pentru loialitate și a disprețului față de competență este încă vie. Nu contează CV-ul, nu contează meritul profesional, contează apartenența, disponibilitatea de a servi. Aceasta este de fapt esența sistemului: nu ideologia, ci rețeaua, nu viziunea, ci controlul, nu politica, ci sforăria. Orice persoana avizată înțelege că nu este vorba doar de austeritate sau de eficiență economică. În esență, este vorba de reconstrucția unei culturi publice, despre transformarea unei administrații opace într-un serviciu real. Despre trecerea de la favor la drept, de la clientelă la binele public. Acest deziderat nu este însă posibil fără reforma clasei politice, a principalelor formațiuni politice parlamentare, și de aceea presiunea publică trebuie să rămână constantă.

Fereastra încă deschisă  astăzi, s-ar putea închide curând, mai ales dacă reformatorii se pierd în calcule, iar vechile structuri își recuperează pozițiile. Conservatorismul birocratic, adesea mascat în loialitate față de stat sau valori tradiționale va încerca mereu să se reinstaleze, odată ce criza bugetară e depășită și memoria colectivă începe să slăbească. Alegerile parlamentare viitoare vor fi, cel mai probabil, verdictul final. Până atunci, România are o alegere de făcut: rămâne captivă într-un stat confiscat sau redescoperă contractul social dintre cetățean și instituții?

Nu e un război în toată regula, dar nici pace

Poate pare departe, dar ceea ce se întâmplă acum între Israel și Iran ne afectează și pe noi. Prețurile la energie, stabilitatea regiunii, chiar și echilibrul global sunt extrem de fragile. Ceea ce se întâmplă, nu e doar un schimb de rachete și declarații, este un joc global între marile puteri, în care nu numai programul nuclear iranian este vizat. Reașezarea faliilor de putere dar și energia, accesul la mineralele rare, sunt și ele pe tabla de șah a principalilor actori, iar fiecare mutare, fie ea doar la nivel de pioni, contează.

Israelul și Iranul se află într-o fază de confruntare controlată, în care fiecare acțiune pare gândită să atingă punctul maxim fără să-l depășească. Iar din spate, marile puteri joacă fiecare cu propriile interese. Donald Trump susține Israelul fără ezitări, pune presiune pe Iran și aduce din nou în discuție ideea de „regim change”,  chiar dacă nu o spune întotdeauna direct. Administrația lui pare hotărâtă să mențină presiunea economică și militară, dar fără să declanșeze un conflict total. Cel puțin deocamdată. Iranul, la rândul său, răspunde cu avertismente și promisiuni de răzbunare, dar fără să facă pasul decisiv. Teheranul știe că nu poate susține un război prelungit împotriva Israelului sau a SUA, mai ales într-un context intern fragil și cu economia sugrumată de sancțiuni. La rândul ei, Rusia condamnă dar face calcule. Kremlinul critică acțiunile Israelului și ale americanilor, dar în același timp profită de pe urma crizei. Prețul petrolului a crescut, piața globală e agitată, iar influența Rusiei în Orientul Mijlociu e din nou valoroasă. China e calmă și pragmatică. Nu vrea conflict, pentru că are nevoie de stabilitate în regiune, atât pentru importurile de energie, cât și pentru proiectele sale comerciale. Susține Iranul, dar cu o voce joasă, discretă. În paralel, se poziționează ca mediator, alimentând ideea că BRICS ar putea deveni un jucător global serios.

 

Și aici se schimbă registrul.

Iranul este acum membru BRICS, alături de alte economii emergente. În teorie, ar trebui să existe o solidaritate economică și politică. În realitate, fiecare membru BRICS acționează pe cont propriu. China cumpără petrol iranian, dar nu vrea să supere Occidentul. Rusia se folosește de haosul regional ca să-și crească exporturile proprii de produse petroliere. India, având în vedere relațiile tensionate cu Pakistanul și glaciare cu China, evită să se implice. Brazilia este departe și este ocupată cu ale sale. Pe piața energiei, conflictul se simte deja. Prețurile cresc, nervozitatea e generală, contractele se renegociază. Fiecare atac sau amenințare cu închiderea strâmtorii Ormuz, afectează direct fluxurile de petrol și gaze naturale. Iranul pierde clienți, Rusia se oferă ca alternativă, iar statele BRICS se întreabă, în șoaptă deocamdată, cât mai pot păstra această mască de alianță funcțională.

 

Concluzia?

Suntem într-o etapă tensionată, în care mergem cu pași mărunți spre marginea prăpastiei. Fiecare actor încearcă să evite o criză incontrolabilă, dar în același timp își maximizează avantajele strategice. Iar în spatele tuturor acestor mutări, vă asigur că energia rămâne o miză reală. Nu știm în acest moment dacă urmează o înghețare a ostilităților, reluarea negocierilor pe dosarul nuclear iranian, sau avem parte de o escaladare care, teoretic, nu folosește nimănui. Dar știm că, până se liniștesc vulturii războiului, o decizie legată de închiderea strâmtorii Ormuz, prin care curge aproximativ 20% din cererea globală de petrol și gaze naturale, ne poate afecta pe toți, într-un fel sau altul.

Gala InvesTenergy

Sunt onorat și recunoscător pentru distincția primită la Gala InvesTenergy - "10 ani pentru Energie și Oameni", la categoria „Vocea Energiei – Profesioniștii în comunicare, în lumină”.
 
Mulțumiri speciale Cristinei Trefaș pentru organizarea impecabilă a evenimentului și pentru efortul constant de a susține un dialog echilibrat și bine documentat în sectorul energetic. La mulți ani, InvesTenergy!