Ce urmează după perioada de instabilitate

România intră în următorii ani într-o etapă diferită de cea care a caracterizat dezvoltarea sa după aderarea la Uniunea Europeană. Modelul bazat pe consum, investiții publice, intrări de capital și fonduri europene a produs o convergență economică remarcabilă, dar a generat în același timp dezechilibre care au devenit greu de ignorat. Problema României nu mai este dacă economia poate crește, ci dacă statul poate susține această creștere fără să producă o criză fiscală și fără să sacrifice investițiile care îi asigură dezvoltarea viitoare.

Datele Comisiei Europene arată dimensiunea problemei. După o creștere economică de numai 0,7% în 2025, economia este estimată să avanseze cu aproximativ 0,1% în 2026, urmând o revenire la 2,3% în 2027. În același timp, deficitul bugetar ar urma să scadă de la 7,9% din PIB în 2025 la 6,2% în 2026 și 5,8% în 2027. Datoria publică este proiectată să depășească 63% din PIB în 2027. Aceste cifre descriu o economie care nu se află în pragul unei prăbușiri, dar care trebuie să suporte o ajustare dificilă. România trebuie să reducă deficitul într-un moment în care economia încetinește, inflația rămâne ridicată, iar populația începe să resimtă efectele consolidării fiscale. Comisia Europeană avertizează explicit că instabilitatea politică și incertitudinea privind politica fiscală pot afecta investițiile și pot face ca rezultatele economice să fie mai slabe decât cele prevăzute în scenariul de bază. 

Aici trebuie făcută o distincție importantă. România nu are, în acest moment, profilul unei țări care se îndreaptă inevitabil către o criză financiară de tipul celei traversate de Grecia. Are încă acces la piețele financiare, beneficiază de statutul de economie cu rating investițional și dispune de fonduri europene considerabile. Riscul real este mai subtil. Dacă ajustarea fiscală este amânată, costul finanțării poate crește, iar dacă ajustarea este făcută prin taxe excesive și reducerea investițiilor, economia poate intra într-o perioadă de stagnare prelungită.

Aceasta este, probabil, marea problemă a României până în 2030. Economia trebuie să crească pentru ca datoria să rămână sustenabilă, dar statul trebuie simultan să reducă deficitul. În același timp, populația activă scade, iar cheltuielile asociate îmbătrânirii populației vor crește. OECD estimează că populația cu vârsta între 20 și 64 de ani a scăzut de la 13,4 milioane în 1990 la 11,1 milioane în 2024 și ar putea coborî la aproximativ 8,5 milioane până în 2050. 

Prin urmare, România are nevoie de o creștere economică bazată tot mai puțin pe numărul de persoane care lucrează și tot mai mult pe productivitatea fiecărei persoane. Aici apare una dintre cele mai importante vulnerabilități ale economiei românești. OECD arată că productivitatea muncii a crescut în medie cu 3,6% pe an în ultimele două decenii, ceea ce a permis recuperarea unei părți importante din decalajul față de economiile dezvoltate. Ritmul de convergență a încetinit însă, iar productivitatea muncii a scăzut cu 1,2% în 2024. 

Acest fapt schimbă perspectiva asupra următorului deceniu. România nu mai poate construi prosperitatea în principal pe avantajul forței de muncă relativ ieftine. Va trebui să producă mai multă valoare prin tehnologie, automatizare, educație, energie competitivă și investiții în industrie. OECD consideră că România trebuie să treacă de la un model de creștere bazat pe costuri către unul bazat pe valoare adăugată mai mare, inovare și capacitatea firmelor românești de a absorbi tehnologie și know-how. 

Din acest punct de vedere, următorii trei ani vor fi decisivi. Dacă guvernul reușește să reducă deficitul fără să sacrifice investițiile productive, România poate reveni după 2027 la un ritm de creștere de aproximativ 2,5–3,5% pe an. Nu este o prognoză spectaculoasă, dar este suficientă pentru continuarea convergenței europene. Dacă însă consolidarea fiscală se va baza predominant pe creșteri de taxe, iar investițiile publice vor deveni principala victimă a reducerii deficitului, România poate rămâne într-o zonă de creștere economică slabă până la sfârșitul deceniului.

Factorul politic va determina în mare măsură care dintre aceste două variante se va materializa. Instalarea guvernului condus de Luca Niculescu a încheiat în octombrie 2026 o perioadă de aproape șase luni de blocaj politic. Guvernul este însă unul minoritar și trebuie să obțină sprijin parlamentar pentru măsurile fiscale și pentru bugetul pe 2027. Reuters apreciază că stabilitatea noului guvern și capacitatea sa de a continua reducerea deficitului reprezintă elemente importante pentru încrederea investitorilor și pentru menținerea ratingului investițional. 

Aici se află una dintre cele mai mari necunoscute ale perioadei următoare. România trebuie să ia măsuri impopulare înaintea alegerilor parlamentare din 2028. Partidele care susțin guvernarea vor avea, prin urmare, un stimulent puternic pentru a încetini reformele atunci când costul politic va deveni evident. În același timp, AUR are o poziție foarte puternică în sondaje, ceea ce creează presiune asupra întregului sistem politic. Nu cred că este corect să afirmăm că ascensiunea AUR conduce inevitabil către o schimbare de regim politic. O astfel de concluzie ar depăși ceea ce permit datele actuale. Mult mai probabil este ca AUR să devină principalul beneficiar al nemulțumirii produse de ajustarea economică. Dacă populația va percepe reducerea deficitului drept o operațiune prin care ea plătește costul erorilor administrației, în timp ce aparatul de stat rămâne în mare parte neschimbat, mesajul anti-sistem va câștiga forță. De aceea, evoluția economică și evoluția politică trebuie analizate împreună. O scădere a inflației și o revenire a economiei în 2027 ar putea reduce presiunea politică. O perioadă prelungită de stagnare, combinată cu noi taxe și diminuarea veniturilor reale, ar putea produce exact efectul opus.

Riscul financiar trebuie urmărit cu aceeași atenție. În octombrie, S&P a menținut România la BBB-, cu perspectivă negativă. Agenția estimează un deficit de 6,25% din PIB în 2026 și 5,8% în 2027. Cele trei mari agenții de rating mențin perspective negative asupra României, ceea ce înseamnă că țara se află la numai un pas de categoria speculativă.  Aceasta este probabil cea mai importantă limită impusă guvernului. România nu își mai poate permite să trateze deficitul ca pe o problemă care poate fi împinsă de la un an la altul. Costul datoriei devine el însuși o componentă importantă a deficitului, iar necesarul de finanțare rămâne ridicat. În aceste condiții, piețele vor urmări mai puțin discursul politic și mai mult execuția bugetară.

În această ecuație există însă un avantaj strategic pe care România nu îl folosește încă la întreaga sa capacitate: energia. Producția de gaze din Marea Neagră, energia nucleară, dezvoltarea regenerabilelor și poziția geografică a României pot transforma țara într-un furnizor energetic important pentru Europa Centrală și de Sud-Est. Avantajul devine însă mult mai mare dacă energia este utilizată pentru dezvoltarea industriei interne. O țară care exportă energie obține venituri. O țară care folosește energie competitivă pentru a atrage producție industrială, tehnologie și capital creează valoare adăugată, locuri de muncă și venituri fiscale. Aici poate apărea una dintre cele mai importante oportunități ale României în perioada 2028–2035. Dacă politica energetică va fi corelată cu politica industrială, România poate deveni un centru regional pentru anumite sectoare industriale. Dacă cele două politici vor continua să fie tratate separat, avantajul energetic va fi mult mai mic.

În plan geopolitic, importanța României va continua să crească. Poziția la Marea Neagră, frontiera cu Ucraina și Republica Moldova, apartenența la NATO și capacitatea de a furniza energie și infrastructură pentru regiune îi conferă o relevanță strategică pe care România nu o avea în aceeași măsură înainte de războiul din Ucraina. Acest lucru va aduce și costuri. Cheltuielile pentru apărare vor crește, iar infrastructura militară și energetică va necesita investiții importante. În același timp, România va deveni mai expusă atacurilor cibernetice, operațiunilor de influență și presiunilor asupra infrastructurii critice. Nu consider însă probabil, în scenariul actual, un conflict militar direct pe teritoriul României. Riscurile cele mai plauzibile sunt cele indirecte, care afectează economia, infrastructura și stabilitatea politică.

Dacă toate aceste variabile sunt puse împreună, scenariul meu central pentru România până în 2030 este unul de stagnare relativă urmată de o reluare moderată a creșterii. Nu anticipez o prăbușire economică și nici o transformare rapidă într-o putere regională. Anticipez o perioadă în care România va fi obligată să își corecteze dezechilibrele acumulate, iar calitatea deciziilor politice va conta mai mult decât ritmul cu care se schimbă guvernele. În acest scenariu, România va rămâne ferm ancorată în Uniunea Europeană și NATO, va continua să primească investiții și fonduri europene, va deveni mai importantă pentru securitatea regională și va avea un avantaj energetic semnificativ. În același timp, presiunea fiscală va rămâne ridicată, populația activă va continua să scadă, iar conflictul politic dintre partidele tradiționale și forțele anti-sistem va deveni principala sursă de instabilitate internă.

Există însă un scenariu mai favorabil. România poate transforma actuala criză fiscală într-o reformă structurală. Dacă statul reduce cheltuielile ineficiente, protejează investițiile, îmbunătățește colectarea, atrage capital în industrie și folosește avantajul energetic pentru a crește producția internă, ritmul de convergență poate accelera după 2028. România ar intra atunci în următorul deceniu cu o economie mai productivă, o poziție energetică mai puternică și o relevanță geopolitică mai mare.

Există și scenariul negativ. Consolidarea fiscală eșuează, ratingul este retrogradat, costul finanțării crește, investițiile private încetinesc, iar măsurile fiscale produc o recesiune prelungită. În această situație, problema economică s-ar transforma rapid într-o problemă politică. AUR ar beneficia de nemulțumire, iar presiunea pentru alegeri anticipate și schimbarea radicală a configurației politice ar crește. Aș considera acest scenariu mai puțin probabil decât stagnarea controlată, dar suficient de serios pentru a fi urmărit.

Dacă ar trebui să reduc întreaga prognoză la o singură idee, aceasta ar fi următoarea: România nu va fi decisă în următorii patru ani de rezultatul unei singure alegeri, ci de capacitatea statului de a rezolva simultan problema deficitului, problema productivității, problema forței de muncă și problema utilizării avantajului energetic. În metodologia lui Tetlock, o prognoză bună trebuie să poată fi infirmată. De aceea, pentru România aș urmări în fiecare trimestru câteva semnale precise: deficitul bugetar, costul finanțării statului, evoluția ratingului suveran, investițiile private, absorbția fondurilor europene, productivitatea muncii, inflația, ocuparea forței de muncă și evoluția sprijinului electoral pentru partidele anti-sistem. Dacă aceste variabile se îmbunătățesc simultan în 2027 și 2028, probabilitatea unei Românii mai puternice în 2030 crește considerabil. Dacă se deteriorează împreună, trebuie revizuit rapid scenariul de bază.

Mai poate România să-și imagineze viitorul?

Există momente în istoria unei țări când o generație e chemată să răspundă unei întrebări care trece dincolo de politica zilei: ce fel de țară vrem să construim?

România a mai trăit asemenea momente. Unul dintre ele a fost anul 1848. Revoluția pașoptistă a fost mai mult decât o contestare a puterii, a fost glasul unei generații care începuse să gândească România modernă înainte ca aceasta să existe ca realitate politică. Proclamația de la Islaz și „Dorințele partidei naționale în Moldova” formulează, în limbajul epocii, un program care cuprindea libertățile civile și politice, reforma instituțiilor, educația, desființarea privilegiilor, emanciparea țăranilor și reorganizarea statului. În Moldova, Kogălniceanu a așezat unirea Principatelor în centrul acestui proiect, numind-o „cheia bolții” fără de care întregul edificiu național s-ar fi prăbușit. România modernă nu exista încă, dar exista o idee despre România. Aceasta este deosebirea dintre o societate care doar reacționează la prezent și una care încearcă să-și construiască viitorul. Pașoptiștii nu știau cum va arăta, în amănunt, România pe care și-o doreau. Știau însă ce trebuia schimbat și, mai ales, aveau o direcție.

Unsprezece ani mai târziu, Unirea Principatelor transforma o parte din acel ideal în realitate. Au urmat independența și, în cele din urmă, Marea Unire. Nu toate aceste momente au decurs direct din revoluția de la 1848, dar între ele există o continuitate de idei și de oameni. O generație a formulat un proiect, iar generațiile următoare l-au dus mai departe și l-au transformat în instituții.

După 1990, România s-a aflat din nou într-un asemenea moment. De data aceasta, miza nu mai era construirea statului național, pentru că statul exista. Miza era alegerea locului său într-o Europă schimbată de prăbușirea comunismului și într-o lume în care vechea ordine de securitate se destrămase. Răspunsul a fost integrarea euroatlantică. În 1995, România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană, iar Declarația de la Snagov, semnată în același an, a marcat un moment rar de consens politic în jurul orientării europene. Drumul a durat mai bine de un deceniu. România a devenit membră a NATO la 29 martie 2004 și a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007. Acesta a fost proiectul strategic al generației de după 1990. Putem discuta astăzi despre felul în care a fost înfăptuit. Putem vorbi despre privatizări, despre pierderea unor capacități industriale, despre migrația masivă, despre decalajele economice și despre reformele făcute prea târziu sau prea superficial. Toate acestea merită analizate, dar nu putem nega că a existat o direcție. România știa unde vrea să ajungă, și a ajuns.

Tocmai de aceea, întrebarea anului 2026 e mai grea decât pare. Dacă obiectivul strategic al generației de după 1990 a fost atins, ce urmează? Lumea în care România a pășit după 1990 nu mai este lumea de astăzi. Războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei a schimbat din temelii mediul de securitate din regiune, iar România nu mai privește războiul de la distanță. Dronele au ajuns în spațiul aerian românesc și deasupra apelor noastre teritoriale. Până la 17 octombrie 2026, Ministerul Apărării Naționale a raportat în acest an 97 de atacuri în apropierea frontierei și 35 de pătrunderi neautorizate, iar șase drone au fost doborâte. La 17 octombrie, avioane F-16 românești au doborât două drone deasupra apelor teritoriale ale României. Cu câteva zile înainte, nave comerciale fuseseră lovite în apropierea litoralului românesc. La 23 octombrie, un cargou lovit de o dronă s-a scufundat în apropiere de Constanța; un marinar a murit, iar alți trei membri ai echipajului sunt dați dispăruți.

Pentru România, NATO și Uniunea Europeană nu mai sunt doar obiective de politică externă. Ele sunt cadrul concret în care țara își apără securitatea și își negociază interesele. Aici se schimbă întrebarea. În anii ’90, România voia să intre în Occident. În 2026, România trebuie să știe ce vrea să facă în interiorul Occidentului. Iar această întrebare apare într-un moment în care societatea românească este adânc divizată.

Alegerile prezidențiale din 2024 au însemnat o ruptură majoră. La 6 decembrie 2024, Curtea Constituțională a anulat întregul proces electoral și a dispus reluarea lui, invocând nereguli și ingerințe care, în aprecierea Curții, afectaseră corectitudinea și integritatea alegerilor. Decizia a produs o fractură care depășește disputa dintre partide. Pentru o parte dintre români, anularea alegerilor a fost necesară pentru apărarea ordinii constituționale. Pentru alții, ea a devenit simbolul unei rupturi între instituțiile statului și o parte a societății. Faptul că aceeași decizie e privită de cele două tabere în feluri aproape opuse spune ceva important despre starea democrației românești. Nu trebuie să împărtășim aceeași interpretare politică pentru a vedea problema de fond. Încrederea a devenit una dintre cele mai rare resurse ale statului. Iar fără încredere e foarte greu să construiești un proiect care să dureze mai mult decât un mandat.

Aici se întâlnesc cele trei momente despre care vorbim. În 1848, întrebarea era ce fel de stat trebuie construit. După 1990, întrebarea era unde trebuie să stea România. În 2026, întrebarea este ce fel de țară vrem să fim în locul pe care l-am câștigat. Răspunsul nu poate fi o nouă listă de promisiuni electorale. Un proiect de țară nu este un program de guvernare cu un nume mai solemn. Un guvern construiește drumuri, spitale și infrastructură; un proiect de țară stabilește de ce avem nevoie de ele și ce societate vrem să clădim prin ele. România trebuie să-și pună întrebările pe care le-a amânat prea multă vreme. Ce economie vrem să avem peste douăzeci de ani? Ce industrie vrem să păstrăm și ce industrie vrem să construim? Cum transformăm resursele energetice în avantaj economic? Ce capacități de apărare ne trebuie într-o regiune în care războiul nu mai este o noțiune îndepărtată? Cum reducem dependența de importurile strategice? Cum oprim plecarea tinerilor bine pregătiți? Ce fel de educație vrem? Ce rol vrem să avem în Uniunea Europeană? Cum folosim poziția României la Marea Neagră pentru securitate, comerț și dezvoltare? Acestea nu sunt teme separate. Împreună, ele pot alcătui temelia unui nou proiect de țară. Înaintea lor stă însă o problemă pe care niciun document strategic nu o poate rezolva singur. Mai putem construi un asemenea proiect într-o societate care a ajuns să se vadă pe sine împărțită în tabere? O democrație nu are nevoie de unanimitate, iar o națiune modernă nu e alcătuită din oameni care gândesc la fel. Conflictul politic este legitim, diferențele ideologice sunt firești, alternanța la putere este necesară. Problema apare atunci când adversarul politic încetează să mai fie adversar și devine dușman, când fiecare tabără crede că numai ea reprezintă România adevărată, când orice compromis e socotit capitulare și când fiecare grup definește altfel interesul național, încât nu mai rămâne aproape nimic pe care societatea să poată construi împreună. Poate că aici stă una dintre marile deosebiri dintre 1848, anii de după 1990 și prezent. Pașoptiștii au avut dispute și rivalități, iar generația de după 1990 a fost departe de a fi unită. În momentele decisive, însă, a existat puterea de a ridica privirea deasupra conflictului imediat și de a formula un obiectiv comun.

Astăzi trăim un paradox. România este mai bine așezată geopolitic decât a fost vreodată în istoria sa recentă, dar pare mai nesigură pe propria direcție decât acum două decenii. Avem NATO și Uniunea Europeană, avem acces la cea mai mare piață a lumii, avem o poziție strategică la Marea Neagră și resurse energetice importante, avem o comunitate românească numeroasă peste hotare și o generație de oameni educați în Europa. Și totuși, nu avem încă o idee comună despre ce vrem să facem cu toate acestea. Poate că aici se află adevărata criză a României. Nu ne lipsește o destinație, pentru că destinația geopolitică a fost aleasă. Nu ne lipsesc resursele și nici oamenii capabili. Ne lipsește o idee destul de puternică pentru a-i aduce laolaltă pe cei care astăzi nu mai cred aceleași lucruri despre stat, economie, politică și viitor. În 1848, o generație a avut curajul să-și imagineze o țară care încă nu exista. După 1990, o altă generație a avut curajul să aleagă o direcție și s-o urmeze până în NATO și în Uniunea Europeană. Generația de astăzi nu mai are de ales destinația, are de ales ce va face cu ea. Aceasta este, poate, cea mai grea etapă din viața oricărui proiect național. E mai ușor să lupți pentru o destinație decât să construiești ceva după ce ai ajuns. E mai ușor să spui unde vrei să fii decât să definești ce vrei să fii. Un nou proiect de țară ar trebui să înceapă de aici. Nu de la întrebarea cine câștigă următoarele alegeri, ci de la întrebarea ce trebuie să rămână valabil oricine le-ar câștiga. Nu de la întrebarea cine are dreptate în conflictul dintre tabere, ci de la întrebarea asupra căror interese fundamentale ale României putem cădea de acord. Nici din nostalgia unui trecut idealizat, nici din respingerea a tot ce s-a făcut după 1990, ci dintr-o privire lucidă asupra locului în care am ajuns și asupra celui spre care vrem să mergem. 

Aceasta ar putea fi lecția pe care ne-o lasă, peste timp, anul 1848. O țară nu începe să se schimbe atunci când își schimbă conducătorii, ci atunci când o parte destul de mare a societății reușește să-și imagineze aceeași direcție. În 1848, acea direcție a fost România modernă. După 1990, a fost România europeană și euroatlantică. În 2026, întrebarea rămâne deschisă: mai poate România, într-o vreme de adâncă dezbinare, să-și imagineze împreună viitorul? Dacă poate, următorul proiect de țară nu este imposibil. Dacă nu poate, nici cel mai bun proiect scris pe hârtie nu va avea puterea de a schimba realitatea. Poate că adevărata miză a României de astăzi nu este să găsească încă o destinație, ci să regăsească sensul comun al drumului.

România 2036. Privind dincolo de orizontul electoral

Când încercăm să privim zece ani înainte, există tentația de a transforma viitorul într-o colecție de predicții despre inteligența artificială, roboți, orașe inteligente sau dispariția unor profesii. Viitorul real este însă mai puțin spectaculos și, tocmai de aceea, mai important. El se construiește deja prin schimbări lente, care vor modifica în profunzime societatea până în 2036. Demografia, educația, tehnologia, sistemul financiar, energia și clima nu evoluează separat. Ele se întâlnesc în același punct și vor determina felul în care România va putea funcționa într-o lume diferită de cea de astăzi.

Prima transformare este demografică și este cea mai ușor de anticipat. Eurostat estimează că populația Uniunii Europene va crește de la 451,8 milioane de persoane în 2025 la un maxim de 453,3 milioane în 2029, după care va începe să scadă. Pentru 2050, proiecția este de 445 de milioane, iar pentru 2100 de 398,8 milioane. În paralel, vârsta mediană a populației europene este estimată să crească cu 6,6 ani până în 2100. (European Commission⁠). România se află într-o situație mai dificilă. Proiecțiile Comisiei Europene arată o scădere a populației de la 19,04 milioane de persoane în 2022 la aproximativ 15,02 milioane în 2070. În aceeași perioadă, raportul dintre populația de 65 de ani și peste și populația cu vârste între 20 și 64 de ani ar urma să crească de la 33,5% la 55,8%. (Economy and Finance⁠)

Cifra din 2070 nu trebuie privită ca o profeție. Este o proiecție bazată pe anumite ipoteze demografice. Importantă este însă direcția. În 2036, România va avea deja o populație mai îmbătrânită și o bază mai restrânsă de persoane active. Efectele se vor vedea în piața muncii, în sistemul de pensii, în sănătate, în administrație și în economia locală. Aceasta va pune o întrebare fundamentală: cine va produce valoarea economică necesară unei societăți în care numărul celor activi se reduce?

O parte a răspunsului va veni din tehnologie. Inteligența artificială este prezentată frecvent ca o amenințare pentru locurile de muncă. Cercetarea serioasă oferă însă o imagine mai complexă. Organizația Internațională a Muncii estimează că aproximativ un sfert dintre lucrătorii lumii se află în ocupații care au un anumit nivel de expunere la inteligența artificială generativă. Pentru majoritatea acestor ocupații, efectul cel mai probabil este transformarea sarcinilor, nu dispariția completă a profesiei. Această diferență este esențială pentru România. O economie cu mai puțini oameni poate rămâne competitivă dacă reușește să producă mai mult cu fiecare angajat. Dar productivitatea nu apare prin simpla achiziție a unor sisteme informatice. Ea depinde de oameni, de organizarea companiilor, de infrastructură și de educație. Aici se află una dintre cele mai mari probleme ale următorului deceniu. România nu intră în revoluția AI de pe o poziție educațională confortabilă. OECD arată că aproape patru din zece elevi români au rezultate sub nivelul de competență de bază la citire și științe, iar la matematică proporția ajunge la aproximativ unul din doi elevi. În plus, aproape unul din patru tineri părăsește școala înainte de finalizarea învățământului secundar superior.

Aceste cifre schimbă perspectiva asupra discuției despre inteligența artificială. Problema României nu este doar dacă elevii vor avea acces la AI. Problema este dacă vor avea cunoștințele necesare pentru a înțelege când un răspuns furnizat de AI este corect, incomplet sau fals. OECD atrage atenția asupra acestui risc. Instrumentele de inteligență artificială pot sprijini învățarea atunci când sunt integrate într-un proces pedagogic bine conceput, dar pot produce și o aparență de performanță fără o creștere reală a cunoștințelor și a capacității de a rezolva probleme. Educația din 2036 va trebui, prin urmare, să pună mai mult accent pe gândire critică, matematică, științe, capacitatea de a lucra cu informația și formarea continuă. Diploma va rămâne importantă, dar nu va mai putea reprezenta singură garanția unei cariere. Pentru un om care va munci patruzeci de ani într-o economie aflată într-o schimbare rapidă, învățarea va trebui să continue pe tot parcursul vieții. Aici se poate afla una dintre diferențele dintre România de astăzi și România din 2036. O populație mai mică poate fi compensată printr-o populație mai bine pregătită și printr-o productivitate mai mare. Dacă educația nu ține pasul cu tehnologia, însă, deficitul demografic se va transforma într-un deficit de competențe.

Schimbarea va ajunge și la bani. Mai mult de jumătate dintre plățile de retail din zona euro sunt deja digitale, potrivit Băncii Centrale Europene. În următorii ani, relația dintre individ, bancă și bani va deveni și mai digitală. BCE pregătește euro digital, iar proiectul a intrat într-o nouă etapă. Un proiect pilot este prevăzut pentru a doua jumătate a anului 2027, iar BCE urmărește posibilitatea unei prime emisiuni în 2029, dacă legislația europeană necesară va fi adoptată. Asta nu înseamnă dispariția numerarului. Euro digital este conceput ca o formă suplimentară de bani ai băncii centrale, iar BCE afirmă explicit că ar urma să coexiste cu numerarul.

Schimbarea importantă este alta. Banii vor fi din ce în ce mai mult parte a infrastructurii digitale. Băncile vor utiliza algoritmi pentru evaluarea riscului, identificarea fraudelor și personalizarea serviciilor. În timp, este posibil ca anumite operațiuni financiare să fie inițiate sau negociate de agenți software care acționează în numele utilizatorului. Aici apare o problemă care va deveni probabil mai importantă până în 2036. Cu cât sistemul financiar este mai digitalizat, cu atât devin mai importante securitatea, protecția datelor și capacitatea individului de a înțelege mecanismele care iau decizii financiare în locul său.

A patra transformare este energia. Aici apare una dintre cele mai puțin discutate consecințe ale inteligenței artificiale. AI consumă energie. Centrele de date care susțin serviciile digitale devin infrastructură strategică. Agenția Internațională pentru Energie estimează că electricitatea consumată de centrele de date la nivel mondial va crește de la aproximativ 485 TWh în 2025 la aproximativ 950 TWh în 2030. Consumul s-ar dubla în cinci ani, iar centrele de date ar ajunge să reprezinte aproape 3% din consumul mondial de electricitate. (IEA⁠). În același timp, producția de electricitate necesară centrelor de date este estimată de IEA să crească de la aproximativ 460 TWh în 2024 la peste 1.000 TWh în 2030 și la circa 1.300 TWh în 2035. (IEA⁠)

Aceste cifre schimbă discuția despre digitalizare. Economia viitorului nu va fi virtuală în sensul în care uneori este prezentată. Va avea nevoie de centrale, rețele, transformatoare, linii de transport și capacități de stocare. România are aici un avantaj important. Dispune de energie nucleară, hidroenergie, gaze naturale și un potențial semnificativ pentru producția regenerabilă. Dar avantajul resurselor nu este suficient. Trebuie transformat într-un sistem capabil să livreze electricitate sigură și competitivă atunci când economia are nevoie de ea.

Peste această transformare se află clima. Pentru România, schimbarea climatică nu mai poate fi tratată ca o temă îndepărtată. Agenția Europeană de Mediu identifică pentru țara noastră riscuri precum valurile de căldură, inundațiile, seceta pedologică și furtunile. La nivelul Uniunii Europene, pierderile economice provocate de fenomene meteorologice și climatice extreme au ajuns la aproximativ 822 de miliarde de euro în perioada 1980-2024. Mai mult de 208 miliarde de euro, adică aproximativ un sfert din total, s-au înregistrat numai între 2021 și 2024. Aceste cifre arată că schimbarea climatică nu este doar o problemă de mediu. Este o problemă economică. Agricultura, infrastructura, sănătatea, asigurările, construcțiile și energia vor fi afectate. Europa se încălzește mai repede decât media globală, iar Agenția Europeană de Mediu avertizează că riscurile asociate căldurii extreme, secetei, incendiilor și inundațiilor vor crește chiar și în scenarii climatice mai favorabile. În prezent, stresul hidric afectează aproximativ 30% din suprafața terestră a Uniunii Europene și 34% din populație. (Agenția Europeană de Mediu⁠). Pentru România, consecințele sunt concrete. Agricultura va avea nevoie de o gestionare mai eficientă a apei. Orașele vor trebui să se adapteze la temperaturi ridicate și la precipitații extreme. Infrastructura va trebui proiectată pentru condiții diferite de cele ale ultimelor decenii. Iar energia va trebui produsă și distribuită într-un sistem în care atât cererea, cât și condițiile de producție se vor schimba.

Privite împreună, aceste transformări dezvăluie ceva important. România nu se va confrunta în 2036 cu o singură mare problemă. Se va confrunta cu mai multe schimbări simultane care se influențează reciproc. O populație mai mică înseamnă mai puțini oameni disponibili pentru piața muncii. Aceasta crește presiunea pentru automatizare. Automatizarea cere competențe noi. Competențele noi cer reformarea educației. Digitalizarea modifică sistemul bancar și relația cu banii. AI și centrele de date cresc cererea de electricitate. Schimbarea climatică afectează agricultura, apa și infrastructura. Toate acestea presupun investiții și un stat capabil să stabilească priorități. Aici se află adevărata problemă a României. Nu lipsa informațiilor. Nu lipsa studiilor. Nu lipsa prognozelor. Avem suficiente date pentru a vedea direcția. Problema este capacitatea de a transforma aceste date în decizii. Dacă educația rămâne în urma tehnologiei, România va avea oameni insuficient pregătiți pentru economia anului 2036. Dacă energia nu este dezvoltată în paralel cu digitalizarea, competitivitatea va avea de suferit. Dacă infrastructura nu este adaptată la schimbarea climatică, costurile vor crește. Dacă administrația nu se modernizează, digitalizarea va însemna doar mutarea unor formulare de la ghișeu pe ecran. Dacă productivitatea nu crește, declinul demografic va deveni o povară fiscală și socială tot mai greu de suportat.

Există însă și o perspectivă mai optimistă, care nu presupune ignorarea problemelor. România intră în acest deceniu cu active importante. Face parte din Uniunea Europeană și din piața unică. Are acces la fonduri europene și la tehnologii care se dezvoltă în economii mult mai avansate. Are resurse energetice diversificate și o industrie care poate beneficia de relocarea unor activități în Europa. Are o generație tânără conectată la economia digitală și o infrastructură de telecomunicații care poate susține dezvoltarea unor sectoare noi. Dar avantajele nu se transformă singure în dezvoltare. Anul 2036 va fi rezultatul deciziilor luate în următorii zece ani. Unele dintre ele vor fi vizibile imediat. Cele mai importante, probabil, nu vor fi. O școală mai bună nu produce rezultate într-un an. O rețea energetică nu se construiește într-un mandat. O reformă administrativă nu se măsoară prin numărul de aplicații instalate. O strategie demografică nu poate fi schimbată după fiecare ciclu electoral.

De aceea, România are nevoie de ceva ce i-a lipsit frecvent şi anume, continuitate în domeniile care determină dezvoltarea pe termen lung. 2036 nu este un viitor îndepărtat. Este suficient de aproape pentru ca deciziile luate astăzi să îi determine o parte importantă din realitate. Întrebarea nu este cum va arăta România în 2036. Pentru multe dintre transformările importante avem deja răspunsul. Întrebarea este dacă România anului 2026 este capabilă să gândească dincolo de anul electoral și să pregătească România anului 2036. Aici se va măsura adevărata diferență dintre administrarea prezentului și construirea viitorului. 

Săptămâna în care România și-a schimbat guvernul, dar nu și problemele

România a încheiat această săptămână cu un nou guvern. După luni de blocaj politic, Parlamentul a acordat votul de învestitură cabinetului condus de Luca Niculescu. Este un moment important. Dar trebuie privit cu luciditate. Schimbarea guvernului nu înseamnă automat schimbarea situației țării.

Prima observație este politică. România a traversat o perioadă neobișnuit de lungă de instabilitate. În cele din urmă, soluția a fost găsită printr-un guvern condus de un premier fără afiliere politică, cu o structură în care PSD are o prezență dominantă. Parlamentul a oferit majoritatea necesară, iar executivul și-a început activitatea. Problema este că arhitectura politică a noului guvern rămâne fragilă. PNL a decis să treacă în opoziție, după ce anterior anunțase că va susține învestirea cabinetului din considerente de responsabilitate. În câteva zile, discursul politic s-a schimbat. Liberalii vor sancționa guvernarea, în timp ce PSD trebuie să își asume în mod direct responsabilitatea pentru deciziile executivului. Această separare poate avea un efect benefic. Clarifică responsabilitatea politică. După ani în care partidele au împărțit puterea și au fugit de responsabilitate, alegătorul poate vedea mai limpede cine guvernează și cine se află în opoziție. Dar există și un risc. Dacă opoziția devine doar un instrument de blocare, iar puterea își construiește majorități parlamentare de la o problemă la alta, România poate reveni rapid la instabilitatea pe care tocmai pretinde că a depășit-o.

A doua problemă este economia. Guvernul intră în funcție într-un moment în care spațiul de manevră fiscală este redus. Comisia Europeană estimează pentru România un deficit public de aproximativ 6,2% din PIB în 2026. Datoria publică este în creștere. Presiunea pentru reducerea deficitului rămâne una dintre principalele constrângeri ale politicii economice. Aici se află adevărata probă pentru noul executiv. România poate amâna anumite decizii. Nu poate amâna însă problema deficitului. Fiecare an în care cheltuielile statului cresc mai repede decât economia înseamnă mai multă presiune asupra taxelor, dobânzilor și investițiilor viitoare. Declarația premierului Niculescu că România trebuie să respecte ținta de deficit este corectă. Dar obiectivul nu este suficient. România are nevoie de o strategie prin care reducerea deficitului să nu fie făcută printr-o simplă creștere succesivă a poverii fiscale asupra economiei private. 

A treia problemă este energia. Este probabil una dintre cele mai importante teme economice ale săptămânii și una dintre cele mai prost înțelese în dezbaterea publică. România are depozitele de gaze la un nivel de peste 80%, dar prețurile gazelor s-au majorat puternic față de anul trecut. În același timp, prețul energiei electrice continuă să exercite presiune asupra consumatorilor și industriei. Aici trebuie făcută o distincție esențială. Securitatea energetică nu înseamnă doar să ai gaz în depozite. Înseamnă să poți produce și livra energie la un preț care permite economiei să funcționeze competitiv. Aceasta este una dintre problemele strategice ale României. Țara are resurse, producători importanți și un potențial considerabil pentru energie nucleară și regenerabilă. Cu toate acestea, consumatorul și industria resimt prețul unei piețe energetice europene aflate sub presiune. Comisia Europeană indică explicit energia drept una dintre problemele care afectează competitivitatea României. Modernizarea rețelelor, creșterea capacităților de producție și reducerea vulnerabilităților energetice sunt esențiale pentru economia românească. 

A patra temă este poziția României în Europa. La Consiliul European de la Bruxelles, prețurile energiei, competitivitatea și viitorul buget al Uniunii Europene au fost printre temele centrale. România are nevoie de bani europeni, dar are nevoie și de o economie capabilă să îi transforme în dezvoltare. Aici se află poate cea mai importantă întrebare pentru următoarea perioadă. Va folosi România noua stabilizare politică pentru a construi politici economice coerente sau va folosi stabilizarea doar pentru a continua administrarea problemelor existente? Diferența este fundamentală. România nu mai are nevoie de încă o perioadă de tranziție. Are nevoie de decizii. Reforma administrației, reducerea cheltuielilor neproductive, investițiile în infrastructură, energia, fiscalitatea și absorbția fondurilor europene trebuie tratate ca părți ale aceleiași politici economice.

Săptămâna aceasta s-a terminat o criză politică. Nu s-a terminat criza economică. Noul guvern primește, de fapt, o țară care are nevoie de trei lucruri simple și greu de obținut: stabilitate politică, disciplină financiară și o strategie economică pe termen lung. Primele zile ale guvernului vor fi importante. Primele luni vor fi decisive, pentru că România nu mai poate măsura succesul unui guvern prin faptul că acesta reușește să rămână în funcție. Succesul va trebui măsurat prin ceea ce schimbă în economie, în administrație și în viața oamenilor.