Mai poate România să-și imagineze viitorul?

Există momente în istoria unei țări când o generație e chemată să răspundă unei întrebări care trece dincolo de politica zilei: ce fel de țară vrem să construim?

România a mai trăit asemenea momente. Unul dintre ele a fost anul 1848. Revoluția pașoptistă a fost mai mult decât o contestare a puterii, a fost glasul unei generații care începuse să gândească România modernă înainte ca aceasta să existe ca realitate politică. Proclamația de la Islaz și „Dorințele partidei naționale în Moldova” formulează, în limbajul epocii, un program care cuprindea libertățile civile și politice, reforma instituțiilor, educația, desființarea privilegiilor, emanciparea țăranilor și reorganizarea statului. În Moldova, Kogălniceanu a așezat unirea Principatelor în centrul acestui proiect, numind-o „cheia bolții” fără de care întregul edificiu național s-ar fi prăbușit. România modernă nu exista încă, dar exista o idee despre România. Aceasta este deosebirea dintre o societate care doar reacționează la prezent și una care încearcă să-și construiască viitorul. Pașoptiștii nu știau cum va arăta, în amănunt, România pe care și-o doreau. Știau însă ce trebuia schimbat și, mai ales, aveau o direcție.

Unsprezece ani mai târziu, Unirea Principatelor transforma o parte din acel ideal în realitate. Au urmat independența și, în cele din urmă, Marea Unire. Nu toate aceste momente au decurs direct din revoluția de la 1848, dar între ele există o continuitate de idei și de oameni. O generație a formulat un proiect, iar generațiile următoare l-au dus mai departe și l-au transformat în instituții.

După 1990, România s-a aflat din nou într-un asemenea moment. De data aceasta, miza nu mai era construirea statului național, pentru că statul exista. Miza era alegerea locului său într-o Europă schimbată de prăbușirea comunismului și într-o lume în care vechea ordine de securitate se destrămase. Răspunsul a fost integrarea euroatlantică. În 1995, România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană, iar Declarația de la Snagov, semnată în același an, a marcat un moment rar de consens politic în jurul orientării europene. Drumul a durat mai bine de un deceniu. România a devenit membră a NATO la 29 martie 2004 și a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007. Acesta a fost proiectul strategic al generației de după 1990. Putem discuta astăzi despre felul în care a fost înfăptuit. Putem vorbi despre privatizări, despre pierderea unor capacități industriale, despre migrația masivă, despre decalajele economice și despre reformele făcute prea târziu sau prea superficial. Toate acestea merită analizate, dar nu putem nega că a existat o direcție. România știa unde vrea să ajungă, și a ajuns.

Tocmai de aceea, întrebarea anului 2026 e mai grea decât pare. Dacă obiectivul strategic al generației de după 1990 a fost atins, ce urmează? Lumea în care România a pășit după 1990 nu mai este lumea de astăzi. Războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei a schimbat din temelii mediul de securitate din regiune, iar România nu mai privește războiul de la distanță. Dronele au ajuns în spațiul aerian românesc și deasupra apelor noastre teritoriale. Până la 17 octombrie 2026, Ministerul Apărării Naționale a raportat în acest an 97 de atacuri în apropierea frontierei și 35 de pătrunderi neautorizate, iar șase drone au fost doborâte. La 17 octombrie, avioane F-16 românești au doborât două drone deasupra apelor teritoriale ale României. Cu câteva zile înainte, nave comerciale fuseseră lovite în apropierea litoralului românesc. La 23 octombrie, un cargou lovit de o dronă s-a scufundat în apropiere de Constanța; un marinar a murit, iar alți trei membri ai echipajului sunt dați dispăruți.

Pentru România, NATO și Uniunea Europeană nu mai sunt doar obiective de politică externă. Ele sunt cadrul concret în care țara își apără securitatea și își negociază interesele. Aici se schimbă întrebarea. În anii ’90, România voia să intre în Occident. În 2026, România trebuie să știe ce vrea să facă în interiorul Occidentului. Iar această întrebare apare într-un moment în care societatea românească este adânc divizată.

Alegerile prezidențiale din 2024 au însemnat o ruptură majoră. La 6 decembrie 2024, Curtea Constituțională a anulat întregul proces electoral și a dispus reluarea lui, invocând nereguli și ingerințe care, în aprecierea Curții, afectaseră corectitudinea și integritatea alegerilor. Decizia a produs o fractură care depășește disputa dintre partide. Pentru o parte dintre români, anularea alegerilor a fost necesară pentru apărarea ordinii constituționale. Pentru alții, ea a devenit simbolul unei rupturi între instituțiile statului și o parte a societății. Faptul că aceeași decizie e privită de cele două tabere în feluri aproape opuse spune ceva important despre starea democrației românești. Nu trebuie să împărtășim aceeași interpretare politică pentru a vedea problema de fond. Încrederea a devenit una dintre cele mai rare resurse ale statului. Iar fără încredere e foarte greu să construiești un proiect care să dureze mai mult decât un mandat.

Aici se întâlnesc cele trei momente despre care vorbim. În 1848, întrebarea era ce fel de stat trebuie construit. După 1990, întrebarea era unde trebuie să stea România. În 2026, întrebarea este ce fel de țară vrem să fim în locul pe care l-am câștigat. Răspunsul nu poate fi o nouă listă de promisiuni electorale. Un proiect de țară nu este un program de guvernare cu un nume mai solemn. Un guvern construiește drumuri, spitale și infrastructură; un proiect de țară stabilește de ce avem nevoie de ele și ce societate vrem să clădim prin ele. România trebuie să-și pună întrebările pe care le-a amânat prea multă vreme. Ce economie vrem să avem peste douăzeci de ani? Ce industrie vrem să păstrăm și ce industrie vrem să construim? Cum transformăm resursele energetice în avantaj economic? Ce capacități de apărare ne trebuie într-o regiune în care războiul nu mai este o noțiune îndepărtată? Cum reducem dependența de importurile strategice? Cum oprim plecarea tinerilor bine pregătiți? Ce fel de educație vrem? Ce rol vrem să avem în Uniunea Europeană? Cum folosim poziția României la Marea Neagră pentru securitate, comerț și dezvoltare? Acestea nu sunt teme separate. Împreună, ele pot alcătui temelia unui nou proiect de țară. Înaintea lor stă însă o problemă pe care niciun document strategic nu o poate rezolva singur. Mai putem construi un asemenea proiect într-o societate care a ajuns să se vadă pe sine împărțită în tabere? O democrație nu are nevoie de unanimitate, iar o națiune modernă nu e alcătuită din oameni care gândesc la fel. Conflictul politic este legitim, diferențele ideologice sunt firești, alternanța la putere este necesară. Problema apare atunci când adversarul politic încetează să mai fie adversar și devine dușman, când fiecare tabără crede că numai ea reprezintă România adevărată, când orice compromis e socotit capitulare și când fiecare grup definește altfel interesul național, încât nu mai rămâne aproape nimic pe care societatea să poată construi împreună. Poate că aici stă una dintre marile deosebiri dintre 1848, anii de după 1990 și prezent. Pașoptiștii au avut dispute și rivalități, iar generația de după 1990 a fost departe de a fi unită. În momentele decisive, însă, a existat puterea de a ridica privirea deasupra conflictului imediat și de a formula un obiectiv comun.

Astăzi trăim un paradox. România este mai bine așezată geopolitic decât a fost vreodată în istoria sa recentă, dar pare mai nesigură pe propria direcție decât acum două decenii. Avem NATO și Uniunea Europeană, avem acces la cea mai mare piață a lumii, avem o poziție strategică la Marea Neagră și resurse energetice importante, avem o comunitate românească numeroasă peste hotare și o generație de oameni educați în Europa. Și totuși, nu avem încă o idee comună despre ce vrem să facem cu toate acestea. Poate că aici se află adevărata criză a României. Nu ne lipsește o destinație, pentru că destinația geopolitică a fost aleasă. Nu ne lipsesc resursele și nici oamenii capabili. Ne lipsește o idee destul de puternică pentru a-i aduce laolaltă pe cei care astăzi nu mai cred aceleași lucruri despre stat, economie, politică și viitor. În 1848, o generație a avut curajul să-și imagineze o țară care încă nu exista. După 1990, o altă generație a avut curajul să aleagă o direcție și s-o urmeze până în NATO și în Uniunea Europeană. Generația de astăzi nu mai are de ales destinația, are de ales ce va face cu ea. Aceasta este, poate, cea mai grea etapă din viața oricărui proiect național. E mai ușor să lupți pentru o destinație decât să construiești ceva după ce ai ajuns. E mai ușor să spui unde vrei să fii decât să definești ce vrei să fii. Un nou proiect de țară ar trebui să înceapă de aici. Nu de la întrebarea cine câștigă următoarele alegeri, ci de la întrebarea ce trebuie să rămână valabil oricine le-ar câștiga. Nu de la întrebarea cine are dreptate în conflictul dintre tabere, ci de la întrebarea asupra căror interese fundamentale ale României putem cădea de acord. Nici din nostalgia unui trecut idealizat, nici din respingerea a tot ce s-a făcut după 1990, ci dintr-o privire lucidă asupra locului în care am ajuns și asupra celui spre care vrem să mergem. 

Aceasta ar putea fi lecția pe care ne-o lasă, peste timp, anul 1848. O țară nu începe să se schimbe atunci când își schimbă conducătorii, ci atunci când o parte destul de mare a societății reușește să-și imagineze aceeași direcție. În 1848, acea direcție a fost România modernă. După 1990, a fost România europeană și euroatlantică. În 2026, întrebarea rămâne deschisă: mai poate România, într-o vreme de adâncă dezbinare, să-și imagineze împreună viitorul? Dacă poate, următorul proiect de țară nu este imposibil. Dacă nu poate, nici cel mai bun proiect scris pe hârtie nu va avea puterea de a schimba realitatea. Poate că adevărata miză a României de astăzi nu este să găsească încă o destinație, ci să regăsească sensul comun al drumului.

România 2036. Privind dincolo de orizontul electoral

Când încercăm să privim zece ani înainte, există tentația de a transforma viitorul într-o colecție de predicții despre inteligența artificială, roboți, orașe inteligente sau dispariția unor profesii. Viitorul real este însă mai puțin spectaculos și, tocmai de aceea, mai important. El se construiește deja prin schimbări lente, care vor modifica în profunzime societatea până în 2036. Demografia, educația, tehnologia, sistemul financiar, energia și clima nu evoluează separat. Ele se întâlnesc în același punct și vor determina felul în care România va putea funcționa într-o lume diferită de cea de astăzi.

Prima transformare este demografică și este cea mai ușor de anticipat. Eurostat estimează că populația Uniunii Europene va crește de la 451,8 milioane de persoane în 2025 la un maxim de 453,3 milioane în 2029, după care va începe să scadă. Pentru 2050, proiecția este de 445 de milioane, iar pentru 2100 de 398,8 milioane. În paralel, vârsta mediană a populației europene este estimată să crească cu 6,6 ani până în 2100. (European Commission⁠). România se află într-o situație mai dificilă. Proiecțiile Comisiei Europene arată o scădere a populației de la 19,04 milioane de persoane în 2022 la aproximativ 15,02 milioane în 2070. În aceeași perioadă, raportul dintre populația de 65 de ani și peste și populația cu vârste între 20 și 64 de ani ar urma să crească de la 33,5% la 55,8%. (Economy and Finance⁠)

Cifra din 2070 nu trebuie privită ca o profeție. Este o proiecție bazată pe anumite ipoteze demografice. Importantă este însă direcția. În 2036, România va avea deja o populație mai îmbătrânită și o bază mai restrânsă de persoane active. Efectele se vor vedea în piața muncii, în sistemul de pensii, în sănătate, în administrație și în economia locală. Aceasta va pune o întrebare fundamentală: cine va produce valoarea economică necesară unei societăți în care numărul celor activi se reduce?

O parte a răspunsului va veni din tehnologie. Inteligența artificială este prezentată frecvent ca o amenințare pentru locurile de muncă. Cercetarea serioasă oferă însă o imagine mai complexă. Organizația Internațională a Muncii estimează că aproximativ un sfert dintre lucrătorii lumii se află în ocupații care au un anumit nivel de expunere la inteligența artificială generativă. Pentru majoritatea acestor ocupații, efectul cel mai probabil este transformarea sarcinilor, nu dispariția completă a profesiei. Această diferență este esențială pentru România. O economie cu mai puțini oameni poate rămâne competitivă dacă reușește să producă mai mult cu fiecare angajat. Dar productivitatea nu apare prin simpla achiziție a unor sisteme informatice. Ea depinde de oameni, de organizarea companiilor, de infrastructură și de educație. Aici se află una dintre cele mai mari probleme ale următorului deceniu. România nu intră în revoluția AI de pe o poziție educațională confortabilă. OECD arată că aproape patru din zece elevi români au rezultate sub nivelul de competență de bază la citire și științe, iar la matematică proporția ajunge la aproximativ unul din doi elevi. În plus, aproape unul din patru tineri părăsește școala înainte de finalizarea învățământului secundar superior.

Aceste cifre schimbă perspectiva asupra discuției despre inteligența artificială. Problema României nu este doar dacă elevii vor avea acces la AI. Problema este dacă vor avea cunoștințele necesare pentru a înțelege când un răspuns furnizat de AI este corect, incomplet sau fals. OECD atrage atenția asupra acestui risc. Instrumentele de inteligență artificială pot sprijini învățarea atunci când sunt integrate într-un proces pedagogic bine conceput, dar pot produce și o aparență de performanță fără o creștere reală a cunoștințelor și a capacității de a rezolva probleme. Educația din 2036 va trebui, prin urmare, să pună mai mult accent pe gândire critică, matematică, științe, capacitatea de a lucra cu informația și formarea continuă. Diploma va rămâne importantă, dar nu va mai putea reprezenta singură garanția unei cariere. Pentru un om care va munci patruzeci de ani într-o economie aflată într-o schimbare rapidă, învățarea va trebui să continue pe tot parcursul vieții. Aici se poate afla una dintre diferențele dintre România de astăzi și România din 2036. O populație mai mică poate fi compensată printr-o populație mai bine pregătită și printr-o productivitate mai mare. Dacă educația nu ține pasul cu tehnologia, însă, deficitul demografic se va transforma într-un deficit de competențe.

Schimbarea va ajunge și la bani. Mai mult de jumătate dintre plățile de retail din zona euro sunt deja digitale, potrivit Băncii Centrale Europene. În următorii ani, relația dintre individ, bancă și bani va deveni și mai digitală. BCE pregătește euro digital, iar proiectul a intrat într-o nouă etapă. Un proiect pilot este prevăzut pentru a doua jumătate a anului 2027, iar BCE urmărește posibilitatea unei prime emisiuni în 2029, dacă legislația europeană necesară va fi adoptată. Asta nu înseamnă dispariția numerarului. Euro digital este conceput ca o formă suplimentară de bani ai băncii centrale, iar BCE afirmă explicit că ar urma să coexiste cu numerarul.

Schimbarea importantă este alta. Banii vor fi din ce în ce mai mult parte a infrastructurii digitale. Băncile vor utiliza algoritmi pentru evaluarea riscului, identificarea fraudelor și personalizarea serviciilor. În timp, este posibil ca anumite operațiuni financiare să fie inițiate sau negociate de agenți software care acționează în numele utilizatorului. Aici apare o problemă care va deveni probabil mai importantă până în 2036. Cu cât sistemul financiar este mai digitalizat, cu atât devin mai importante securitatea, protecția datelor și capacitatea individului de a înțelege mecanismele care iau decizii financiare în locul său.

A patra transformare este energia. Aici apare una dintre cele mai puțin discutate consecințe ale inteligenței artificiale. AI consumă energie. Centrele de date care susțin serviciile digitale devin infrastructură strategică. Agenția Internațională pentru Energie estimează că electricitatea consumată de centrele de date la nivel mondial va crește de la aproximativ 485 TWh în 2025 la aproximativ 950 TWh în 2030. Consumul s-ar dubla în cinci ani, iar centrele de date ar ajunge să reprezinte aproape 3% din consumul mondial de electricitate. (IEA⁠). În același timp, producția de electricitate necesară centrelor de date este estimată de IEA să crească de la aproximativ 460 TWh în 2024 la peste 1.000 TWh în 2030 și la circa 1.300 TWh în 2035. (IEA⁠)

Aceste cifre schimbă discuția despre digitalizare. Economia viitorului nu va fi virtuală în sensul în care uneori este prezentată. Va avea nevoie de centrale, rețele, transformatoare, linii de transport și capacități de stocare. România are aici un avantaj important. Dispune de energie nucleară, hidroenergie, gaze naturale și un potențial semnificativ pentru producția regenerabilă. Dar avantajul resurselor nu este suficient. Trebuie transformat într-un sistem capabil să livreze electricitate sigură și competitivă atunci când economia are nevoie de ea.

Peste această transformare se află clima. Pentru România, schimbarea climatică nu mai poate fi tratată ca o temă îndepărtată. Agenția Europeană de Mediu identifică pentru țara noastră riscuri precum valurile de căldură, inundațiile, seceta pedologică și furtunile. La nivelul Uniunii Europene, pierderile economice provocate de fenomene meteorologice și climatice extreme au ajuns la aproximativ 822 de miliarde de euro în perioada 1980-2024. Mai mult de 208 miliarde de euro, adică aproximativ un sfert din total, s-au înregistrat numai între 2021 și 2024. Aceste cifre arată că schimbarea climatică nu este doar o problemă de mediu. Este o problemă economică. Agricultura, infrastructura, sănătatea, asigurările, construcțiile și energia vor fi afectate. Europa se încălzește mai repede decât media globală, iar Agenția Europeană de Mediu avertizează că riscurile asociate căldurii extreme, secetei, incendiilor și inundațiilor vor crește chiar și în scenarii climatice mai favorabile. În prezent, stresul hidric afectează aproximativ 30% din suprafața terestră a Uniunii Europene și 34% din populație. (Agenția Europeană de Mediu⁠). Pentru România, consecințele sunt concrete. Agricultura va avea nevoie de o gestionare mai eficientă a apei. Orașele vor trebui să se adapteze la temperaturi ridicate și la precipitații extreme. Infrastructura va trebui proiectată pentru condiții diferite de cele ale ultimelor decenii. Iar energia va trebui produsă și distribuită într-un sistem în care atât cererea, cât și condițiile de producție se vor schimba.

Privite împreună, aceste transformări dezvăluie ceva important. România nu se va confrunta în 2036 cu o singură mare problemă. Se va confrunta cu mai multe schimbări simultane care se influențează reciproc. O populație mai mică înseamnă mai puțini oameni disponibili pentru piața muncii. Aceasta crește presiunea pentru automatizare. Automatizarea cere competențe noi. Competențele noi cer reformarea educației. Digitalizarea modifică sistemul bancar și relația cu banii. AI și centrele de date cresc cererea de electricitate. Schimbarea climatică afectează agricultura, apa și infrastructura. Toate acestea presupun investiții și un stat capabil să stabilească priorități. Aici se află adevărata problemă a României. Nu lipsa informațiilor. Nu lipsa studiilor. Nu lipsa prognozelor. Avem suficiente date pentru a vedea direcția. Problema este capacitatea de a transforma aceste date în decizii. Dacă educația rămâne în urma tehnologiei, România va avea oameni insuficient pregătiți pentru economia anului 2036. Dacă energia nu este dezvoltată în paralel cu digitalizarea, competitivitatea va avea de suferit. Dacă infrastructura nu este adaptată la schimbarea climatică, costurile vor crește. Dacă administrația nu se modernizează, digitalizarea va însemna doar mutarea unor formulare de la ghișeu pe ecran. Dacă productivitatea nu crește, declinul demografic va deveni o povară fiscală și socială tot mai greu de suportat.

Există însă și o perspectivă mai optimistă, care nu presupune ignorarea problemelor. România intră în acest deceniu cu active importante. Face parte din Uniunea Europeană și din piața unică. Are acces la fonduri europene și la tehnologii care se dezvoltă în economii mult mai avansate. Are resurse energetice diversificate și o industrie care poate beneficia de relocarea unor activități în Europa. Are o generație tânără conectată la economia digitală și o infrastructură de telecomunicații care poate susține dezvoltarea unor sectoare noi. Dar avantajele nu se transformă singure în dezvoltare. Anul 2036 va fi rezultatul deciziilor luate în următorii zece ani. Unele dintre ele vor fi vizibile imediat. Cele mai importante, probabil, nu vor fi. O școală mai bună nu produce rezultate într-un an. O rețea energetică nu se construiește într-un mandat. O reformă administrativă nu se măsoară prin numărul de aplicații instalate. O strategie demografică nu poate fi schimbată după fiecare ciclu electoral.

De aceea, România are nevoie de ceva ce i-a lipsit frecvent şi anume, continuitate în domeniile care determină dezvoltarea pe termen lung. 2036 nu este un viitor îndepărtat. Este suficient de aproape pentru ca deciziile luate astăzi să îi determine o parte importantă din realitate. Întrebarea nu este cum va arăta România în 2036. Pentru multe dintre transformările importante avem deja răspunsul. Întrebarea este dacă România anului 2026 este capabilă să gândească dincolo de anul electoral și să pregătească România anului 2036. Aici se va măsura adevărata diferență dintre administrarea prezentului și construirea viitorului. 

Săptămâna în care România și-a schimbat guvernul, dar nu și problemele

România a încheiat această săptămână cu un nou guvern. După luni de blocaj politic, Parlamentul a acordat votul de învestitură cabinetului condus de Luca Niculescu. Este un moment important. Dar trebuie privit cu luciditate. Schimbarea guvernului nu înseamnă automat schimbarea situației țării.

Prima observație este politică. România a traversat o perioadă neobișnuit de lungă de instabilitate. În cele din urmă, soluția a fost găsită printr-un guvern condus de un premier fără afiliere politică, cu o structură în care PSD are o prezență dominantă. Parlamentul a oferit majoritatea necesară, iar executivul și-a început activitatea. Problema este că arhitectura politică a noului guvern rămâne fragilă. PNL a decis să treacă în opoziție, după ce anterior anunțase că va susține învestirea cabinetului din considerente de responsabilitate. În câteva zile, discursul politic s-a schimbat. Liberalii vor sancționa guvernarea, în timp ce PSD trebuie să își asume în mod direct responsabilitatea pentru deciziile executivului. Această separare poate avea un efect benefic. Clarifică responsabilitatea politică. După ani în care partidele au împărțit puterea și au fugit de responsabilitate, alegătorul poate vedea mai limpede cine guvernează și cine se află în opoziție. Dar există și un risc. Dacă opoziția devine doar un instrument de blocare, iar puterea își construiește majorități parlamentare de la o problemă la alta, România poate reveni rapid la instabilitatea pe care tocmai pretinde că a depășit-o.

A doua problemă este economia. Guvernul intră în funcție într-un moment în care spațiul de manevră fiscală este redus. Comisia Europeană estimează pentru România un deficit public de aproximativ 6,2% din PIB în 2026. Datoria publică este în creștere. Presiunea pentru reducerea deficitului rămâne una dintre principalele constrângeri ale politicii economice. Aici se află adevărata probă pentru noul executiv. România poate amâna anumite decizii. Nu poate amâna însă problema deficitului. Fiecare an în care cheltuielile statului cresc mai repede decât economia înseamnă mai multă presiune asupra taxelor, dobânzilor și investițiilor viitoare. Declarația premierului Niculescu că România trebuie să respecte ținta de deficit este corectă. Dar obiectivul nu este suficient. România are nevoie de o strategie prin care reducerea deficitului să nu fie făcută printr-o simplă creștere succesivă a poverii fiscale asupra economiei private. 

A treia problemă este energia. Este probabil una dintre cele mai importante teme economice ale săptămânii și una dintre cele mai prost înțelese în dezbaterea publică. România are depozitele de gaze la un nivel de peste 80%, dar prețurile gazelor s-au majorat puternic față de anul trecut. În același timp, prețul energiei electrice continuă să exercite presiune asupra consumatorilor și industriei. Aici trebuie făcută o distincție esențială. Securitatea energetică nu înseamnă doar să ai gaz în depozite. Înseamnă să poți produce și livra energie la un preț care permite economiei să funcționeze competitiv. Aceasta este una dintre problemele strategice ale României. Țara are resurse, producători importanți și un potențial considerabil pentru energie nucleară și regenerabilă. Cu toate acestea, consumatorul și industria resimt prețul unei piețe energetice europene aflate sub presiune. Comisia Europeană indică explicit energia drept una dintre problemele care afectează competitivitatea României. Modernizarea rețelelor, creșterea capacităților de producție și reducerea vulnerabilităților energetice sunt esențiale pentru economia românească. 

A patra temă este poziția României în Europa. La Consiliul European de la Bruxelles, prețurile energiei, competitivitatea și viitorul buget al Uniunii Europene au fost printre temele centrale. România are nevoie de bani europeni, dar are nevoie și de o economie capabilă să îi transforme în dezvoltare. Aici se află poate cea mai importantă întrebare pentru următoarea perioadă. Va folosi România noua stabilizare politică pentru a construi politici economice coerente sau va folosi stabilizarea doar pentru a continua administrarea problemelor existente? Diferența este fundamentală. România nu mai are nevoie de încă o perioadă de tranziție. Are nevoie de decizii. Reforma administrației, reducerea cheltuielilor neproductive, investițiile în infrastructură, energia, fiscalitatea și absorbția fondurilor europene trebuie tratate ca părți ale aceleiași politici economice.

Săptămâna aceasta s-a terminat o criză politică. Nu s-a terminat criza economică. Noul guvern primește, de fapt, o țară care are nevoie de trei lucruri simple și greu de obținut: stabilitate politică, disciplină financiară și o strategie economică pe termen lung. Primele zile ale guvernului vor fi importante. Primele luni vor fi decisive, pentru că România nu mai poate măsura succesul unui guvern prin faptul că acesta reușește să rămână în funcție. Succesul va trebui măsurat prin ceea ce schimbă în economie, în administrație și în viața oamenilor.

     

Războiul de lângă noi

Războiul din Ucraina nu a început în februarie 2022. Atunci a început invazia rusă la scară largă. Conflictul din Donbas exista deja din 2014, după anexarea Crimeei de către Rusia și izbucnirea războiului din estul Ucrainei. Acordurile de la Minsk au încercat să oprească acest conflict, ori doar să îl amâne, conform dezvăluirilor fostului Cancelar Angela Merkel. Minsk I, în 2014, și Minsk II, în 2015, au prevăzut încetarea focului, retragerea armamentului greu și un proces politic pentru regiunile separatiste. Acordurile au rămas însă în mare parte neimplementate. Încălcările armistițiului au continuat, iar Moscova și Kievul au avut interpretări incompatibile asupra ordinii în care trebuiau aplicate măsurile militare și politice.

După invazia din 2022, diplomația a revenit pentru scurt timp în prim-plan. Negocierile de la Ankara și Istanbul au adus pe masa discuțiilor neutralitatea Ucrainei, garanțiile de securitate, statutul teritoriilor ocupate și dimensiunea viitoare a armatei ucrainene. Nici acest proces nu a dus la un acord. Războiul a continuat și s-a transformat într-o confruntare de uzură.

Pentru a înțelege mai bine dimensiunea mai largă a conflictului de astăzi, merită să revenim la discursul lui Valeri Gerasimov din 2013, „Valoarea științei este în previziune”. Gerasimov nu a prezentat o doctrină oficială numită „Doctrina Gerasimov”, așa cum rețin unele articole din presă. Textul său a fost însă interpretat în Occident ca o expresie importantă a modului în care conducerea militară rusă privea transformarea războiului modern. Ideea centrală este esențială. Într-un conflict contemporan, războiul nu mai este limitat la confruntarea dintre două armate. Instrumentele politice, economice, informaționale, diplomatice și psihologice pot fi integrate într-o strategie de presiune. Linia dintre pace și război devine astfel mult mai greu de identificat iar atenția privind linia frontului se disipă.

Războiul din Ucraina oferă un exemplu concret al acestei transformări. În 2014, Rusia a combinat acțiunea militară cu presiunea politică, operațiuni informaționale, sprijin pentru forțele separatiste și folosirea unor instrumente economice și diplomatice. În 2022, Moscova a trecut la război convențional de mare intensitate. Această trecere este importantă. Ea arată și limitele strategiei hibride. Instrumentele indirecte pot pregăti terenul, pot exploata vulnerabilități și pot influența societatea adversă. Ele nu pot înlocui forța militară atunci când obiectivele politice nu sunt atinse. Calculul inițial al Kremlinului a eșuat. Ucraina nu s-a prăbușit. Occidentul nu s-a divizat iar NATO s-a consolidat. Finlanda și Suedia au devenit membre ale Alianței.

Dar războiul a produs o altă realitate. Conflictul nu mai poate fi privit doar pe harta Ucrainei. Efectele sale s-au extins asupra întregului spațiu geopolitic din jurul ei. Moldova este primul exemplu. Conflictul transnistrean poate oferii Rusiei un instrument de presiune asupra Chișinăului. După 2022, Moldova a devenit ținta unor presiuni politice, informaționale, economice și cibernetice. Vulnerabilitatea sa este amplificată de absența unei garanții de securitate comparabile cu cea oferită statelor NATO.

A doua zonă este flancul estic al Alianței. Polonia, statele baltice, România și Bulgaria nu sunt beligeranți în războiul din Ucraina. Au devenit însă elemente importante ale arhitecturii occidentale de sprijin pentru Kiev. Prin urmare, infrastructura lor militară, energetică și de transport capătă o valoare strategică pe care nu o avea înainte de 2022.

Aici apare una dintre ideile cele mai importante din discursul lui Gerasimov. Pentru a exercita presiune asupra unei alianțe nu este obligatoriu să ataci direct toate statele care o compun. Poți testa limitele alianței. Un incident aerian. Un atac cibernetic sau un sabotaj. O campanie de dezinformare, ori o perturbare a lanțului de alimentare cu energie. Fiecare acțiune, luată separat, poate părea insuficientă pentru a declanșa un răspuns militar. Împreună, însă, pot produce efecte politice și strategice importante.

Aceasta este granița dintre pace și război. Pentru NATO, problema este complicată. Cum răspunzi unei agresiuni care produce efecte reale, dar este concepută pentru a rămâne sub pragul unui atac militar direct?

O acțiune militară hibridă este și una dintre marile vulnerabilități ale Europei. Un conflict major nu trebuie să înceapă printr-o invazie. Poate începe prin acumularea unor crize. Presiunea asupra infrastructurii critice, atacurile cibernetice, sabotajul, manipularea informațională și presiunea economică pot fi folosite pentru a testa capacitatea unui stat de a funcționa în condiții de stres.

În cazul unui conflict direct Rusia NATO, această logică ar deveni mult mai importantă. Rusia nu ar avea nevoie să deschidă simultan fronturi convenționale în toate statele de pe flancul estic. Ar putea încerca să creeze presiuni multiple și să testeze capacitatea politică a Alianței de a reacționa unitar.

Marea Neagră ar fi una dintre principalele zone de risc. Ucraina, România, Bulgaria și Turcia formează un spațiu strategic în care se intersectează războiul naval, dronele, infrastructura energetică, transporturile comerciale și interesele militare ale NATO și Rusiei.

Pentru România, această situație trebuie analizată cu luciditate. România nu este „următoarea Ucraină”. Această afirmație este greșită. Țara noastră este membră NATO și a Uniunii Europene. Un atac militar direct asupra teritoriului românesc ar avea consecințe complet diferite. Vulnerabilitatea României se află mai degrabă în spațiul dintre pace și război. Porturile, infrastructura energetică, comunicațiile, rețelele digitale, transporturile și instituțiile publice fac parte din această ecuație. La fel de importantă este reziliența societății. O societate polarizată și neîncrezătoare în propriile instituții este mai vulnerabilă la presiune externă. De aceea, securitatea națională nu mai poate fi separată de coeziunea socială și de capacitatea statului de a comunica rapid și credibil.

Există însă o limită importantă a acestei interpretări. Nu orice incident poate fi atribuit automat Rusiei. Nu orice campanie de dezinformare este parte a unui plan unic. Nu orice atac cibernetic are legătură cu războiul din Ucraina. O analiză serioasă trebuie să distingă între operațiuni deliberate, acțiuni oportuniste și efecte indirecte ale conflictului.

Tocmai această precauție face discursul lui Gerasimov interesant. Relevanța lui nu constă într-o presupusă rețetă pe care Rusia o aplică mecanic. Relevanța constă în ideea că războiul modern poate fi purtat asupra întregului sistem politic și social al adversarului. În această perspectivă, Ucraina este frontul militar. Vecinătatea ei reprezintă spațiul strategic în care războiul produce efecte. Chiar și blocajul din strâmtoarea Ormuz poate fi instrumentat în așa fel încât să pună presiune pe linia frontului din Ucraina. Europa Occidentală poate fi afectată prin costuri economice, politice și sociale.

Aceasta abordare schimbă chiar definiția victoriei. Rusia poate să nu obțină toate obiectivele militare și, totuși, să urmărească obținerea unor avantaje geopolitice prin menținerea instabilității, prin presiune asupra vecinilor și prin testarea coeziunii occidentale. De aceea, întrebarea esențială nu mai este doar cine câștigă războiul din Ucraina. Întrebarea este ce fel de Europă va exista după război. Va fi Europa mai integrată militar și mai rezilientă sau va reveni la fragmentarea strategică de dinaintea lui 2022? 

Pentru România, răspunsul la această întrebare are o importanță directă. Securitatea nu mai înseamnă doar apărarea teritoriului. Înseamnă și capacitatea statului de a funcționa atunci când presiunea militară se află la frontieră, iar presiunea informațională, economică, energetică și cibernetică poate apărea în interior. Discursul lui Gerasimov din 2013 poate fi privit astăzi ca un semnal acestei schimbări. Concluzia nu este de bun augur. Frontul poate fi în Ucraina, dar confruntarea strategică este mult mai largă, iar România se află în interiorul ei.