Săptămâna în care România și-a schimbat guvernul, dar nu și problemele

România a încheiat această săptămână cu un nou guvern. După luni de blocaj politic, Parlamentul a acordat votul de învestitură cabinetului condus de Luca Niculescu. Este un moment important. Dar trebuie privit cu luciditate. Schimbarea guvernului nu înseamnă automat schimbarea situației țării.

Prima observație este politică. România a traversat o perioadă neobișnuit de lungă de instabilitate. În cele din urmă, soluția a fost găsită printr-un guvern condus de un premier fără afiliere politică, cu o structură în care PSD are o prezență dominantă. Parlamentul a oferit majoritatea necesară, iar executivul și-a început activitatea. Problema este că arhitectura politică a noului guvern rămâne fragilă. PNL a decis să treacă în opoziție, după ce anterior anunțase că va susține învestirea cabinetului din considerente de responsabilitate. În câteva zile, discursul politic s-a schimbat. Liberalii vor sancționa guvernarea, în timp ce PSD trebuie să își asume în mod direct responsabilitatea pentru deciziile executivului. Această separare poate avea un efect benefic. Clarifică responsabilitatea politică. După ani în care partidele au împărțit puterea și au fugit de responsabilitate, alegătorul poate vedea mai limpede cine guvernează și cine se află în opoziție. Dar există și un risc. Dacă opoziția devine doar un instrument de blocare, iar puterea își construiește majorități parlamentare de la o problemă la alta, România poate reveni rapid la instabilitatea pe care tocmai pretinde că a depășit-o.

A doua problemă este economia. Guvernul intră în funcție într-un moment în care spațiul de manevră fiscală este redus. Comisia Europeană estimează pentru România un deficit public de aproximativ 6,2% din PIB în 2026. Datoria publică este în creștere. Presiunea pentru reducerea deficitului rămâne una dintre principalele constrângeri ale politicii economice. Aici se află adevărata probă pentru noul executiv. România poate amâna anumite decizii. Nu poate amâna însă problema deficitului. Fiecare an în care cheltuielile statului cresc mai repede decât economia înseamnă mai multă presiune asupra taxelor, dobânzilor și investițiilor viitoare. Declarația premierului Niculescu că România trebuie să respecte ținta de deficit este corectă. Dar obiectivul nu este suficient. România are nevoie de o strategie prin care reducerea deficitului să nu fie făcută printr-o simplă creștere succesivă a poverii fiscale asupra economiei private. 

A treia problemă este energia. Este probabil una dintre cele mai importante teme economice ale săptămânii și una dintre cele mai prost înțelese în dezbaterea publică. România are depozitele de gaze la un nivel de peste 80%, dar prețurile gazelor s-au majorat puternic față de anul trecut. În același timp, prețul energiei electrice continuă să exercite presiune asupra consumatorilor și industriei. Aici trebuie făcută o distincție esențială. Securitatea energetică nu înseamnă doar să ai gaz în depozite. Înseamnă să poți produce și livra energie la un preț care permite economiei să funcționeze competitiv. Aceasta este una dintre problemele strategice ale României. Țara are resurse, producători importanți și un potențial considerabil pentru energie nucleară și regenerabilă. Cu toate acestea, consumatorul și industria resimt prețul unei piețe energetice europene aflate sub presiune. Comisia Europeană indică explicit energia drept una dintre problemele care afectează competitivitatea României. Modernizarea rețelelor, creșterea capacităților de producție și reducerea vulnerabilităților energetice sunt esențiale pentru economia românească. 

A patra temă este poziția României în Europa. La Consiliul European de la Bruxelles, prețurile energiei, competitivitatea și viitorul buget al Uniunii Europene au fost printre temele centrale. România are nevoie de bani europeni, dar are nevoie și de o economie capabilă să îi transforme în dezvoltare. Aici se află poate cea mai importantă întrebare pentru următoarea perioadă. Va folosi România noua stabilizare politică pentru a construi politici economice coerente sau va folosi stabilizarea doar pentru a continua administrarea problemelor existente? Diferența este fundamentală. România nu mai are nevoie de încă o perioadă de tranziție. Are nevoie de decizii. Reforma administrației, reducerea cheltuielilor neproductive, investițiile în infrastructură, energia, fiscalitatea și absorbția fondurilor europene trebuie tratate ca părți ale aceleiași politici economice.

Săptămâna aceasta s-a terminat o criză politică. Nu s-a terminat criza economică. Noul guvern primește, de fapt, o țară care are nevoie de trei lucruri simple și greu de obținut: stabilitate politică, disciplină financiară și o strategie economică pe termen lung. Primele zile ale guvernului vor fi importante. Primele luni vor fi decisive, pentru că România nu mai poate măsura succesul unui guvern prin faptul că acesta reușește să rămână în funcție. Succesul va trebui măsurat prin ceea ce schimbă în economie, în administrație și în viața oamenilor.

     

Războiul de lângă noi

Războiul din Ucraina nu a început în februarie 2022. Atunci a început invazia rusă la scară largă. Conflictul din Donbas exista deja din 2014, după anexarea Crimeei de către Rusia și izbucnirea războiului din estul Ucrainei. Acordurile de la Minsk au încercat să oprească acest conflict, ori doar să îl amâne, conform dezvăluirilor fostului Cancelar Angela Merkel. Minsk I, în 2014, și Minsk II, în 2015, au prevăzut încetarea focului, retragerea armamentului greu și un proces politic pentru regiunile separatiste. Acordurile au rămas însă în mare parte neimplementate. Încălcările armistițiului au continuat, iar Moscova și Kievul au avut interpretări incompatibile asupra ordinii în care trebuiau aplicate măsurile militare și politice.

După invazia din 2022, diplomația a revenit pentru scurt timp în prim-plan. Negocierile de la Ankara și Istanbul au adus pe masa discuțiilor neutralitatea Ucrainei, garanțiile de securitate, statutul teritoriilor ocupate și dimensiunea viitoare a armatei ucrainene. Nici acest proces nu a dus la un acord. Războiul a continuat și s-a transformat într-o confruntare de uzură.

Pentru a înțelege mai bine dimensiunea mai largă a conflictului de astăzi, merită să revenim la discursul lui Valeri Gerasimov din 2013, „Valoarea științei este în previziune”. Gerasimov nu a prezentat o doctrină oficială numită „Doctrina Gerasimov”, așa cum rețin unele articole din presă. Textul său a fost însă interpretat în Occident ca o expresie importantă a modului în care conducerea militară rusă privea transformarea războiului modern. Ideea centrală este esențială. Într-un conflict contemporan, războiul nu mai este limitat la confruntarea dintre două armate. Instrumentele politice, economice, informaționale, diplomatice și psihologice pot fi integrate într-o strategie de presiune. Linia dintre pace și război devine astfel mult mai greu de identificat iar atenția privind linia frontului se disipă.

Războiul din Ucraina oferă un exemplu concret al acestei transformări. În 2014, Rusia a combinat acțiunea militară cu presiunea politică, operațiuni informaționale, sprijin pentru forțele separatiste și folosirea unor instrumente economice și diplomatice. În 2022, Moscova a trecut la război convențional de mare intensitate. Această trecere este importantă. Ea arată și limitele strategiei hibride. Instrumentele indirecte pot pregăti terenul, pot exploata vulnerabilități și pot influența societatea adversă. Ele nu pot înlocui forța militară atunci când obiectivele politice nu sunt atinse. Calculul inițial al Kremlinului a eșuat. Ucraina nu s-a prăbușit. Occidentul nu s-a divizat iar NATO s-a consolidat. Finlanda și Suedia au devenit membre ale Alianței.

Dar războiul a produs o altă realitate. Conflictul nu mai poate fi privit doar pe harta Ucrainei. Efectele sale s-au extins asupra întregului spațiu geopolitic din jurul ei. Moldova este primul exemplu. Conflictul transnistrean poate oferii Rusiei un instrument de presiune asupra Chișinăului. După 2022, Moldova a devenit ținta unor presiuni politice, informaționale, economice și cibernetice. Vulnerabilitatea sa este amplificată de absența unei garanții de securitate comparabile cu cea oferită statelor NATO.

A doua zonă este flancul estic al Alianței. Polonia, statele baltice, România și Bulgaria nu sunt beligeranți în războiul din Ucraina. Au devenit însă elemente importante ale arhitecturii occidentale de sprijin pentru Kiev. Prin urmare, infrastructura lor militară, energetică și de transport capătă o valoare strategică pe care nu o avea înainte de 2022.

Aici apare una dintre ideile cele mai importante din discursul lui Gerasimov. Pentru a exercita presiune asupra unei alianțe nu este obligatoriu să ataci direct toate statele care o compun. Poți testa limitele alianței. Un incident aerian. Un atac cibernetic sau un sabotaj. O campanie de dezinformare, ori o perturbare a lanțului de alimentare cu energie. Fiecare acțiune, luată separat, poate părea insuficientă pentru a declanșa un răspuns militar. Împreună, însă, pot produce efecte politice și strategice importante.

Aceasta este granița dintre pace și război. Pentru NATO, problema este complicată. Cum răspunzi unei agresiuni care produce efecte reale, dar este concepută pentru a rămâne sub pragul unui atac militar direct?

O acțiune militară hibridă este și una dintre marile vulnerabilități ale Europei. Un conflict major nu trebuie să înceapă printr-o invazie. Poate începe prin acumularea unor crize. Presiunea asupra infrastructurii critice, atacurile cibernetice, sabotajul, manipularea informațională și presiunea economică pot fi folosite pentru a testa capacitatea unui stat de a funcționa în condiții de stres.

În cazul unui conflict direct Rusia NATO, această logică ar deveni mult mai importantă. Rusia nu ar avea nevoie să deschidă simultan fronturi convenționale în toate statele de pe flancul estic. Ar putea încerca să creeze presiuni multiple și să testeze capacitatea politică a Alianței de a reacționa unitar.

Marea Neagră ar fi una dintre principalele zone de risc. Ucraina, România, Bulgaria și Turcia formează un spațiu strategic în care se intersectează războiul naval, dronele, infrastructura energetică, transporturile comerciale și interesele militare ale NATO și Rusiei.

Pentru România, această situație trebuie analizată cu luciditate. România nu este „următoarea Ucraină”. Această afirmație este greșită. Țara noastră este membră NATO și a Uniunii Europene. Un atac militar direct asupra teritoriului românesc ar avea consecințe complet diferite. Vulnerabilitatea României se află mai degrabă în spațiul dintre pace și război. Porturile, infrastructura energetică, comunicațiile, rețelele digitale, transporturile și instituțiile publice fac parte din această ecuație. La fel de importantă este reziliența societății. O societate polarizată și neîncrezătoare în propriile instituții este mai vulnerabilă la presiune externă. De aceea, securitatea națională nu mai poate fi separată de coeziunea socială și de capacitatea statului de a comunica rapid și credibil.

Există însă o limită importantă a acestei interpretări. Nu orice incident poate fi atribuit automat Rusiei. Nu orice campanie de dezinformare este parte a unui plan unic. Nu orice atac cibernetic are legătură cu războiul din Ucraina. O analiză serioasă trebuie să distingă între operațiuni deliberate, acțiuni oportuniste și efecte indirecte ale conflictului.

Tocmai această precauție face discursul lui Gerasimov interesant. Relevanța lui nu constă într-o presupusă rețetă pe care Rusia o aplică mecanic. Relevanța constă în ideea că războiul modern poate fi purtat asupra întregului sistem politic și social al adversarului. În această perspectivă, Ucraina este frontul militar. Vecinătatea ei reprezintă spațiul strategic în care războiul produce efecte. Chiar și blocajul din strâmtoarea Ormuz poate fi instrumentat în așa fel încât să pună presiune pe linia frontului din Ucraina. Europa Occidentală poate fi afectată prin costuri economice, politice și sociale.

Aceasta abordare schimbă chiar definiția victoriei. Rusia poate să nu obțină toate obiectivele militare și, totuși, să urmărească obținerea unor avantaje geopolitice prin menținerea instabilității, prin presiune asupra vecinilor și prin testarea coeziunii occidentale. De aceea, întrebarea esențială nu mai este doar cine câștigă războiul din Ucraina. Întrebarea este ce fel de Europă va exista după război. Va fi Europa mai integrată militar și mai rezilientă sau va reveni la fragmentarea strategică de dinaintea lui 2022? 

Pentru România, răspunsul la această întrebare are o importanță directă. Securitatea nu mai înseamnă doar apărarea teritoriului. Înseamnă și capacitatea statului de a funcționa atunci când presiunea militară se află la frontieră, iar presiunea informațională, economică, energetică și cibernetică poate apărea în interior. Discursul lui Gerasimov din 2013 poate fi privit astăzi ca un semnal acestei schimbări. Concluzia nu este de bun augur. Frontul poate fi în Ucraina, dar confruntarea strategică este mult mai largă, iar România se află în interiorul ei.

Gnosticismul. Cunoașterea secretă, originea lumii și căutarea adevărului

Gnosticismul ocupă un loc aparte în istoria ideilor religioase. Apărut în mediul intelectual și spiritual al Antichității, el a propus o interpretare radicală a condiției umane. Omul trăiește într-o lume a cărei origine nu îi este pe deplin cunoscută. Identitatea sa profundă depășește, potrivit anumitor texte gnostice, limitele existenței materiale. El trebuie să descopere cine este, de unde provine și ce anume îl poate elibera din ignoranță.

În centrul acestei tradiții se află gnosis, termen grecesc care înseamnă cunoaștere. Nu este vorba despre acumularea obișnuită de informații, ci despre o cunoaștere spirituală prin care omul ajunge să înțeleagă propria origine și raportul său cu realitatea divină. Adevărul nu este doar auzit sau învățat. El trebuie recunoscut și asumat. Această concepție explică importanța revelației, a trezirii spirituale și a depășirii ignoranței în numeroase scrieri gnostice. Omul nu este considerat pe deplin liber atât timp cât nu își cunoaște adevărata condiție.

O lume vizibilă și o realitate ascunsă

Pentru a înțelege gnosticismul, trebuie să pornim de la o întrebare fundamentală. Dacă principiul divin este desăvârșit, cum poate exista o lume în care întâlnim suferință, nedreptate, ignoranță și moarte?

Unele tradiții religioase explică răul prin libertatea ființelor create sau prin îndepărtarea omului de Dumnezeu. Anumite texte gnostice propun o explicație diferită. Ele disting între realitatea divină supremă și lumea materială, organizată de o putere inferioară. În aceste narațiuni, lumea vizibilă nu reprezintă expresia deplină a perfecțiunii divine. Ea aparține unei ordini imperfecte, în care omul trăiește fără să își cunoască adevărata origine. Existența sa este marcată de o ruptură între ceea ce vede și ceea ce poate ajunge să cunoască. Această viziune nu trebuie atribuită tuturor gnosticilor. Textele păstrate prezintă concepții diferite despre materie, creație și mântuire. Unele descriu lumea materială în termeni radical negativi. Altele dezvoltă perspective mai nuanțate. Diversitatea acestor scrieri reprezintă una dintre principalele dificultăți ale cercetării istorice a gnosticismului. [1]

Ialdabaoth și problema puterii care se crede absolută

Una dintre cele mai cunoscute narațiuni gnostice apare în Apocriful lui Ioan, numit și Cartea secretă a lui Ioan. Textul s-a păstrat în patru versiuni copte, transmise prin manuscrise antice. El prezintă o cosmologie în care principiul divin suprem se află dincolo de lumea materială și de limitele înțelegerii obișnuite. [2]

În această ordine spirituală apare Sophia, al cărei nume înseamnă Înțelepciune. În urma unei acțiuni desfășurate în afara ordinii divine, ea produce o ființă imperfectă, Ialdabaoth. Acesta nu își cunoaște originea și nu înțelege că puterea sa provine dintr-o realitate superioară. Ialdabaoth își organizează propriul domeniu și creează autorități subordonate, numite arhonți. El ajunge să se considere singurul Dumnezeu și declară că nu există altul în afara sa. Textul interpretează această afirmație drept expresia ignoranței sale. Scena este remarcabilă prin implicațiile sale teologice. Ialdabaoth posedă o putere reală în interiorul lumii pe care o guvernează. Eroarea lui constă în faptul că transformă această putere limitată într-o pretenție de autoritate absolută.

În studiul său Desiring Divinity: Self-deification in Early Jewish and Christian Mythmaking, publicat în 2016, cercetătorul M. David Litwa analizează legătura dintre declarația lui Ialdabaoth și formulele biblice referitoare la unicitatea lui Dumnezeu. În anumite texte gnostice, limbajul suveranității divine este atribuit unui creator inferior, prezentat drept ignorant. [3] 

Această inversare are o miză polemică precisă. Ea reflectă reinterpretarea unor tradiții biblice în cadrul dezbaterilor religioase din Antichitate. Nu justifică însă identificarea lui Ialdabaoth cu Dumnezeul tuturor religiilor abrahamice.

Sophia, Ialdabaoth și ordinea lumii ilustrează una dintre tensiunile centrale ale mitologiei gnostice. Puterea nu garantează cunoașterea. Capacitatea de a crea și de a organiza o lume nu presupune înțelegerea originii ei.

Omul și amintirea originii sale

În miturile gnostice care dezvoltă această temă, condiția umană ocupă un loc central. Omul este creat în cadrul unei ordini cosmice inferioare, dar existența sa nu se reduce la această ordine. În anumite versiuni ale mitului, el primește un element de origine divină pe care puterile creatoare nu îl pot controla pe deplin.

De aici rezultă o idee fundamentală. Omul trăiește într-o lume pe care o poate observa, dar pe care nu o înțelege în întregime. El poate cunoaște mecanismele existenței sale fără să își cunoască originea ultimă. Poate dobândi putere asupra mediului înconjurător și poate rămâne ignorant în privința propriei identități.

În Apocriful lui Ioan, această temă apare în relatarea despre crearea lui Adam. Puterea primită de la Sophia ajunge în om prin intermediul creatorului inferior, fără ca acesta să înțeleagă pe deplin ceea ce face. Omul dobândește astfel o capacitate care depășește intențiile autorităților ce au participat la formarea lui. [2]

Salvarea presupune depășirea ignoranței. În unele texte, revelația îi permite omului să recunoască natura sa spirituală și să înțeleagă limitele ordinii materiale. Cunoașterea devine astfel o formă de eliberare.

Această concepție se deosebește de înțelegerea creștină tradițională a mântuirii, în care harul divin, relația cu Dumnezeu și învierea ocupă un loc esențial. În numeroase sisteme gnostice, accentul cade asupra revelației unei identități spirituale ascunse. Totuși, nici aici nu există o doctrină unică, acceptată de toate grupările.

Textele și istoria unei tradiții contestate

Gnosticismul nu a fost o religie unitară, cu o autoritate centrală și o doctrină comună tuturor comunităților. Termenul desemnează o familie diversă de mișcări, texte și sisteme religioase dezvoltate în mediul cultural al Antichității. Multe dintre aceste tradiții au intrat în contact cu iudaismul, creștinismul timpuriu și filosofia greacă. Unele au reinterpretat personaje și pasaje biblice. Altele au elaborat mitologii complexe despre originea universului, structura lumii spirituale și destinul omului.

Istoria lor este dificil de reconstituit. Multă vreme, cercetătorii au depins în principal de scrierile autorilor creștini care combăteau aceste doctrine. Situația s-a schimbat în 1945, când au fost descoperite manuscrisele de la Nag Hammadi, în Egiptul de Sus. Colecția cuprinde treisprezece codice și aproximativ cincizeci și două de lucrări. Nu toate sunt propriu-zis gnostice, dar multe au schimbat fundamental studiul religiilor din primele secole creștine. [1]

Descoperirea a permis examinarea unor tradiții religioase prin propriile lor texte, nu exclusiv prin relatările adversarilor. Ea a scos la lumină scrieri importante, precum Evanghelia după Toma, Evanghelia Adevărului și Apocriful lui Ioan.

Relația dintre gnosticism și creștinismul timpuriu trebuie privită în acest context. Unele comunități gnostice îl considerau pe Iisus revelatorul unei cunoașteri care eliberează omul din ignoranță. Alte texte au raporturi mai complexe cu tradițiile creștine cunoscute. Nu este corect să prezentăm toate aceste scrieri drept o versiune ascunsă și unitară a creștinismului originar.

Cunoașterea ca eliberare

Dincolo de diferențele doctrinare, anumite texte gnostice formulează o întrebare care depășește cadrul religios al Antichității. Poate omul să fie liber dacă nu își cunoaște propria condiție?

În această perspectivă, ignoranța nu înseamnă simpla lipsă a informației. Ea reprezintă incapacitatea de a recunoaște limitele propriei înțelegeri. Omul poate trăi într-o ordine pe care o consideră completă și poate să nu observe că explicațiile sale lasă în afara lor întrebările fundamentale.

Mitul lui Ialdabaoth duce această idee la o consecință radicală. O putere poate administra o lume, poate impune reguli și poate pretinde ascultare fără să cunoască realitatea care o depășește. Autoritatea sa nu dispare prin simplul fapt că este ignorantă. Dar pretenția ei de a reprezenta absolutul devine discutabilă.

Aceasta este o interpretare filosofică a mitului, nu o concluzie istorică explicită a tuturor textelor gnostice. Ea permite însă înțelegerea actualității intelectuale a acestei tradiții. Puterea, cunoașterea și adevărul nu sunt noțiuni echivalente. Cineva poate deține o mare putere și poate rămâne incapabil să își înțeleagă limitele.

Gnosticismul nu oferă un răspuns unic la întrebările despre originea lumii și destinul omului. El păstrează mărturia unor comunități care au încercat să explice suferința, imperfecțiunea existenței și posibilitatea eliberării prin cunoaștere.

Miza sa profundă se află în relația dintre aparență și adevăr. Omul nu este chemat doar să accepte lumea așa cum se prezintă, ci să cerceteze temeiurile ei. Iar prima întrebare pe care trebuie să și-o pună privește propria cunoaștere. Cât din ceea ce consideră adevăr reprezintă o înțelegere reală și cât este rezultatul limitelor pe care încă nu le recunoaște?

Această întrebare explică de ce gnosticismul continuă să intereseze istoria religiilor și filosofia. Nu pentru că ar ascunde o doctrină secretă valabilă pentru toate credințele, ci pentru că a formulat, într-un limbaj mitologic complex, una dintre marile probleme ale gândirii umane: diferența dintre a avea putere asupra lumii și a înțelege adevărul despre ea.

Surse și bibliografie selectivă

1. Oxford Bibliographies in Biblical Studies. „Gnosticism”. Articol de sinteză privind sursele, istoria cercetării și diversitatea tradițiilor gnostice.
https://academic.oup.com/reference/62341/reference-article-abstract/554099244

2. Marvin Meyer, traducător. The Apocryphon of John, cunoscut și ca The Secret Book of John. Traducere bazată pe confruntarea celor patru versiuni copte păstrate.
https://www.gnosis.org/naghamm/apocjn-meyer.html

3. M. David Litwa. Desiring Divinity: Self-deification in Early Jewish and Christian Mythmaking. Oxford University Press, 2016, în special capitolul 3, „I Am God and There Is No Other! The Boast of Yaldabaoth”, pp. 47–64.
https://doi.org/10.1093/acprof:oso/9780190467166.003.0004

4. Gnostic Society Library. The Nag Hammadi Library. Colecție de traduceri și resurse dedicate textelor antice, utilă pentru consultarea izvoarelor primare.
https://www.gnosis.org/library.html

Notă editorială. Sursele antice susțin descrierea miturilor și a personajelor. Studiile moderne oferă interpretări istorice și teologice. Reflecțiile despre putere, ignoranță și adevăr reprezintă interpretarea filosofică dezvoltată în articol.

Cine va controla energia, va controla inteligența artificială

Omenirea a intrat într-o etapă în care inteligența artificială (AI) începe să schimbe economia mondială. Din ce în ce mai des, discuția publică este dominată de algoritmi, cipuri, modele de limbaj și centre de date. Se vorbește însă mult mai puțin despre resursa fără de care toate acestea sunt imposibile. Este vorba de energia necesară funţionării acestor centre. Desigur, un alt element esenţial este apa necesară răcirii centrelor de date. Este însă o temă distictă şi merită abordată separat.

Inteligența artificială consumă electricitate, multă electricitate, iar consumul crește rapid. Potrivit Agenției Internaționale pentru Energie, centrele de date au consumat aproximativ 415 TWh de electricitate în 2024. Până în 2030, consumul ar putea ajunge la aproximativ 945 TWh. Problema nu este însă numai cantitatea de energie, este și locul în care această energie trebuie să existe. Un centru mare de date poate avea un consum comparabil cu cel al unui oraș. Centrele specializate în inteligență artificială au o densitate energetică foarte mare. Ele trebuie alimentate permanent și au nevoie de rețele capabile să suporte sarcini importante și stabile. În economia industrială, accesul la energie a fost unul dintre principalii factori care au determinat amplasarea fabricilor. În economia digitală, disponibilitatea energiei şi capacitatea reţelei vor influenţa tot mai mult proiectarea şi amplasarea centrelor de date. 

Prin urmare, competiția pentru inteligența artificială devine astfel și o competiție pentru electricitate. Statele care pot produce energie suficientă, o pot transporta și o pot furniza la un preț competitiv vor avea un avantaj în atragerea investițiilor în infrastructura AI. Comisia Europeană estimează că centrele de date din Uniunea Europeană au consumat aproximativ 68 TWh în 2024, iar pentru 2030 este estimat un consum de aproximativ 114 TWh. Cel puţin la nivel declarativ, Europa a înțeles deja această problemă. În același timp, Uniunea Europeană își propune să își tripleze capacitatea de centre de date până în 2035. Acest obiectiv creează o problemă pe care politica energetică europeană nu o mai poate trata separat de politica digitală. Cum am spus mai înainte, avem nevoie de centre de date, dar avem nevoie și de centrale electrice, rețele de transport, capacități de stocare și interconectări.

România are câteva avantaje importante. Are energie nucleară, are hidroenergie, are resurse importante de gaz natural şi are un potențial mare pentru energia solară și eoliană. Dar succesul nu este garantat. Energia trebuie să fie produsă în bandă şi transportată acolo unde este consumată. Rețeaua trebuie dimensionată înaintea cererii, investițiile trebuie sincronizate cu dezvoltarea producţiei şi a consumului. Aici este una dintre problemele strategice ale României. ANRE a aprobat în septembrie 2026 planul de dezvoltare a rețelei electrice de transport pentru perioada 2026-2035. Planul include 117 lucrări de investiții, dintre care 25 de obiective complet noi. Sunt prevăzute modernizări, dezvoltarea rețelei de 400 kV, creșterea capacității de transport și interconectare și digitalizarea rețelei. Este direcția necesară, dar viteza de execuție va fi esențială. Energia se construiește mai lent decât un centru de date. Un proiect tehnologic poate fi pus în funcțiune în câțiva ani. O linie electrică importantă poate necesita ani  de planificare, autorizare, finanțare și execuție. Această diferență de viteză poate deveni una dintre marile probleme ale următorului deceniu. România trebuie să se întrebe acum dacă vrea să fie doar consumator de tehnologie sau poate deveni și un loc important pentru infrastructura care o face posibilă. Dacă vom avea energie competitivă, rețele moderne și capacitate de interconectare, România poate deveni atractivă pentru investiții industriale și digitale. Dacă vom produce energie, dar nu vom putea să o transportăm unde este nevoie, avantajul va fi mult mai mic.

Există și o altă dimensiune. Inteligența artificială poate deveni ea însăși un instrument pentru sistemul energetic. Poate optimiza producția și consumul, poate anticipa dezechilibrele, poate identifica problemele din rețele și poate îmbunătăți utilizarea infrastructurii existente. Așadar, relația dintre energie și inteligența artificială funcţionează în ambele sensuri. Energia alimentează AI, iar inteligenţa artificială poate face sistemul energetic mai eficient.

Această relație va deveni una dintre temele economice importante ale următorului deceniu. De aceea, atunci când discutăm despre independență tehnologică, ar trebui să discutăm și despre capacitatea energetică. Nu putem avea centre de date fără electricitate, nu putem avea industrie digitală fără rețele şi nu putem avea o economie competitivă dacă infrastructura rămâne în urma tehnologiei. Marea competiție pentru inteligența artificială nu se va purta numai între companii și laboratoare, se va purta și între sisteme energetice. Întrebarea de o sută de puncte pentru România este simplă. Vom privi această transformare ca pe o revoluție tehnologică care se întâmplă în altă parte sau vom înțelege că, înainte de a fi o revoluție a algoritmilor, este și o revoluție a energiei?