Șocul din 2008–2010
O criză economică
globală a izbucnit la finalul lui 2008, odată cu prăbușirea Lehman Brothers (15
septembrie 2008). Turbulențele financiare s-au transmis rapid, mai ales în Europa
Centrală și de Est, adică în statele cu deficit de cont curent mare și dependență
ridicată de capital extern. România avea atunci un deficit de cont curent de
aproximativ 12% din PIB în 2007–2008 (Eurostat), iar creșterea economică,
bazată în mare parte pe consum, s-a prăbușit brusc. Guvernul Emil Boc
(care a preluat funcția în decembrie 2008) s-a confruntat cu o dublă
constrângere privind scăderea veniturilor bugetare (în 2009, PIB-ul real a scăzut cu
7,1% potrivit INS) dar și lipsa unor rezerve bugetare solide. Deficitul bugetar a
urcat rapid de la aproximativ 2,6% din PIB în 2008 la 9% din PIB în 2009 (raport CE).
Soluția a fost atunci recurgerea la un acord de împrumut preventiv cu FMI,
Comisia Europeană și Banca Mondială, semnat în mai 2009, în valoare de 19,95
miliarde euro.
Iată și o parte
dintre măsurile concrete luate de Guvernul Boc:
- Reducerea salariilor din sectorul public cu 25% și a unor beneficii sociale;
- Creșterea TVA de la 19% la 24% (în iulie 2010), după ce Curtea Constituțională a respins ideea tăierii pensiilor;
- Blocarea cumulului pensie-salariu la stat;
- Înghețarea angajărilor în administrație și reduceri de posturi;
- Plan de investiții publice de circa 20% din buget, cu accent pe infrastructură, pentru a stimula economia reală (sursa: Programul de Convergență 2010).
Scopul măsurilor a fost
stabilizarea bugetară și recâștigarea încrederii piețelor financiare, într-un
moment în care accesul la finanțare era fragil.
Criza actuală
(2022–2025)
Criza economică
actuală nu are un epicentru financiar singular, ci un cumul de șocuri succesive:
- Pandemia COVID-19 (2020–2021) a dus la un val de cheltuieli bugetare fără precedent, urmat de un puseu inflaționist accelerat în 2022–2023;
- Invazia Rusiei în Ucraina a generat un șoc energetic major: prețul gazului natural în Europa a depășit 300 EUR/MWh la apogeu (date ICE TTF Futures);
- Tensiunile geopolitice și fragmentarea blocurilor comerciale au accentuat presiunea pe lanțurile de aprovizionare;
- Cheltuielile exagerate pe care guvernanții le fac în anii electorali.
În România,
deficitul bugetar a rămas structural ridicat (peste 5% din PIB în 2023, cu
estimări CE pentru 2024–2025 care îl mențin la 5–6% în absența măsurilor
corective). Datoria publică a urcat de la circa 20% din PIB în 2008 la aproape
60% în 2025.
Ce ne propune
Guvernul Bolojan în 2025
În contextul
actual, Ilie Bolojan, ca lider al unei guvernări reformiste (rol de coordonator
informal al măsurilor de consolidare fiscală), își asumă răspunderea în Parlament pe un set de măsuri, din care menționez:
- Reducerea costurilor administrative: comasarea unor instituții, tăierea posturilor cu funcții pur decorative;
- Suspendarea sau recalibrarea unor programe de subvenții cu randament scăzut (ex. Rabla Clasic, Casa Verde);
- Creșteri de accize pe produse cu impact bugetar (combustibili, alcool) pentru a aduce venituri suplimentare;
- Disciplină mai severă în acordarea de avantaje fiscale;
- Regândirea ori chiar renunțarea la unele programe de investiții.
Nu există,
deocamdată, un pachet amplu de investiții din bani publici anunțat, iar
accentul se mută pe atragerea fondurilor din PNRR (~28 miliarde euro alocați
până în 2026), cu absorbție încă modestă: la final de 2024, România era sub 30%
rată de implementare reală (date oficiale MFE).
Ce au în comun cele
două abordări?
Ambele etape au în
comun o linie clară: tăierea cheltuielilor statului acolo unde pot fi
considerate ineficiente. Guvernul Boc a optat direct pentru salarii și TVA,
într-o logică de ajustare rapidă, forțată de FMI. Guvernul Bolojan propune
reforme structurale la nivel local și central, dar încearcă să evite impactul
direct imediat asupra salariilor nete ale bugetarilor, deși presiunile cresc.
Pentru investitori,
măsurile de disciplină bugetară rămân un semnal pozitiv, dar cu condiția să
fie coerente și predictibile. Fără un control ferm al deficitului, costul de
finanțare al datoriei de stat riscă să rămână ridicat. În iunie 2025,
randamentul mediu la titlurile pe 10 ani emise de România depășea 6% (sursa:
BNR).
Care sunt
abordările diferite?
Guvernul Boc a
mizat pe investiții publice ca amortizor social și economic. Guvernul Bolojan,
realist în fața constrângerilor bugetare, mută accentul pe o reorientare a subvențiilor și investițiilor. Propune mai puține programe cu impact simbolic, populist, și vrea mai multe
proiecte cu impact economic măsurabil.
Este corect să spunem și că factorii externi
influențează astăzi puternic coloana vertebrală a economiei. Prețul energiei rămâne instabil, UE discută noi norme
de ajustare fiscală (reforma Pactului de Stabilitate), iar BCE este abia la
începutul relaxării dobânzilor, cu riscuri reale de stagnare economică în Zona
Euro. De asemenea, România va fi afectată direct și indirect de noile taxe vamale propuse de administrația americană. Cât de mult vor fi afectate exporturile de mărfuri din România, depinde de valoarea tarifelor impuse, dar și de reziliența economiei europene față de aceste tarife. În 2010, șocul a fost mai brutal, dar redresarea a fost mai clară odată
cu remedierea cauzei, adică stabilizarea sistemului bancar.
Ce spun
investitorii în astfel de situații?
În 2009–2010,
investitorii străini au văzut acordul cu FMI drept un garant de credibilitate deoarece ratingurile României au fost susținute, iar piețele au răspuns printr-o
stabilizare a randamentelor. Astăzi, lipsa unui colac extern de tip FMI
înseamnă că investitorii urmăresc atent măsurile de reformă promovate de Guvern. Raportul Fitch (mai
2025) notează explicit: „Consolidarea fiscală credibilă este esențială pentru
menținerea ratingului investment grade.” Pe scurt, piețele acceptă austeritatea
dacă vine cu plan coerent și implementare reală. Jumătățile de măsură sunt
penalizate imediat în costul finanțării deficitului bugetar.
O scurtă concluzie
Comparând cele două
episoade de criză, lecția este destul de limpede. Austeritatea poate stabiliza,
dar fără un plan robust de reformă structurală și investiții cu impact susținute de statul român,
efectele se pot dovedi doar paliative. Guvernul Boc a avut norocul unui acord
FMI care a ancorat credibilitatea externă. Guvernul Bolojan încearcă să mențină încrederea investitorilor prin măsuri dure de reformă fiscală și pe restructurarea aparatului administrativ pe care îl vrea mai suplu și mai eficient, o direcție de
altfel logică, dar greu de impus fără un cost politic substanțial. Dacă România trebuie să învețe ceva din trecut, e faptul că disciplina bugetară nu e un scop în sine, ci o condiție
ca motorul economic să nu se gripeze atunci când vine un nou șoc extern. Și,
inevitabil, acesta va veni, fie că-i spune război, criză climatică sau turbulențe comerciale globale.
