Competiţia pentru controlul resurselor globale de pământuri rare

    Ministerul Comerțului din China a publicat în ultimi doi ani mai multe notificări care extind controalele la export pentru diverse minerale strategice. În decembrie 2024 a apărut o primă notificare care viza restricţionarea unor metale rare considerate cu dublă utilizare, iar în aprilie 2025 lista de produse supuse controlului a fost extinsă, incluzând elemente critice. Pe 9 octombrie 2025 China a anunţat o nouă extindere, prin „Announcement No. 61 of 2025”, adăugând încă cinci metale rare la lista supusă licenţierii şi extinzând noţiunea de control şi la echipamente şi materiale conexe. China susţine că măsurile sunt conforme cu legislaţia naţională şi au scopul de a proteja securitatea naţională, precizând că nu sunt interdicţii absolute şi că licenţele pot fi acordate pentru utilizări civile conforme.  

 Ce metale au fost vizate, concret

    Pe runde succesive au fost vizate, printre altele, gallium şi germanium, antimon, grafit, tungsten şi o serie de elemente rare folosite la magneţi permanenţi şi sputtering targets. În 2025 lista includea la un moment dat: samariu, gadoliniu, terbium, dysprosium, lutetiu, scandiu, ytriu, iar în octombrie 2025 au fost adăugate holmium, erbium, thulium, europium şi ytterbium. Pentru unele materiale Beijing a instituit reguli care cer licenţă chiar pentru produse fabricate în străinătate dacă conţin componente sau materiale de origine chineză.  

Ce au spus oficialii americani

    Reprezentanţi ai administraţiei americane au criticat măsurile ca fiind o „manevră strategică” care poate destabiliza lanţurile globale de aprovizionare şi au avertizat asupra răspunsurilor posibile, inclusiv tarife sau alte măsuri reciproce. Oficialii americani au cerut o mai bună cooperare cu aliaţii pentru a diversifica sursele şi a consolida producţia internă de materiale critice. Reacţiile au fost ferme, cu avertismente publice din partea oficialilor Trezoreriei şi din partea altor agenţii implicate în securitatea economică.  

Contextul şi logica politică a Beijingului

    Declaraţiile oficialilor chinezi invocă securitatea naţională şi „dublă utilizare” pentru a justifica extinderea controalelor. Mecanismul legal este Export Control Law, este actualizat şi aplicat treptat. Beijing urmează un model prudential: controlează fluxurile care ar putea susține capabilităţi militare sau tehnologii sensibile, dar lasă deschidere pentru licenţierea exporturilor civile. Aceasta îi permite simultan să arate fermitate politică şi să păstreze o parghie de negociere.  

Efecte practice imediate

    1. Aprovizionare şi preţuri. Reducerea exporturilor a condus la scăderi semnificative ale volumelor pe pieţele internaţionale şi la creşteri de preţ, în special pentru produsele cu ofertă concentrată în China. Datele de comerţ arată scăderi semnificative ale livrărilor în luni-cheie după restricţii.  

    2. Efect asupra industriei. Domenii vulnerabile: industria magneţilor permanenţi (motoare electrice, turbini eoliene), industria semiconductorilor şi dispozitivelor optice (gallium, germanium), apărarea şi echipamentele militare care folosesc aliaje şi magneti speciali. În multe cazuri înlocuirea imediată este imposibilă din cauza concentrării capacităţii de separare şi a know-how-ului.  

    3. Reacţia pieţei şi lanţurilor de aprovizionare. Panica iniţială poate duce la cumpărări speculative şi la reorientare simultană către rezerve, reciclare şi contracte cu furnizori «de încredere». Pe termen mediu, companiile vor accelera proiectele de diversificare şi onshoring, dar acestea cer investiţii şi timp.  

 Analiză realistă, pe scurt

   1. China are o pârghie reală. Controlul upstream asupra extracţiei, al separării şi al capacităţii de prelucrare îi dă Chinei putere de influenţare pe termen scurt şi mediu. Restricţiile pot fi calibrate şi folosite ca instrument de presiune politică.  

    2. Nu este, în general, un «blocaj permanent». China anunţă că va acorda licenţe pentru utilizări civile conforme, ceea ce sugerează că Beijing urmăreşte un echilibru între influenţă strategică şi cost economic pentru propriile exporturi şi investitori. Totuşi, extinderea definitorie a regulilor, incluzând aplicabilitate extrateritorială la produsele care conţin materiale chinezeşti, complică tranzacţiile globale.  

    3. Impactul real depinde de două variabile. Prima, severitatea aplicării: dacă regimul de licenţiere rămâne funcţional pentru utilizări civile, impactul economic va fi moderat. A doua, reacţia coordonată a partenerilor occidentali: măsuri comune de diminuare a dependenţei pot reduce eficacitatea leverage-ului chinez pe termen lung.  

 Riscuri de escaladare

Politic, există riscul unor răspunsuri reciproce, precum tarife, liste de entităţi, sau intervenţii asupra lanţurilor comerciale care pot agrava costurile globale. Economic, perturbările pot ridica costurile pentru industriile finale şi pot accelera substituţia tehnologică sau reciclarea forţată.  

 Ce pot face statele şi companiile

    1. Diversificare. Investiţii în mine şi capacităţi de separare în afara Chinei, parteneriate cu ţări «de încredere», şi stimulente pentru producţie locală a componentelor critice.  

    2. Stocuri strategice. Creşterea stocurilor critice la nivel guvernamental şi privat, pentru amortizarea şocurilor pe termen scurt.  

   3. Cercetare şi substituţie. Finanţarea soluţiilor care reduc dependenţa de anumite elemente sau folosesc alternative tehnologice.  

     4. Cooperare internaţională. Alianţe pentru certificarea furnizorilor, acorduri comerciale şi standarde comune pentru a contracara efectele de şoc concentrate.  

    În concluzie, China folosește, deocamdată, controlul exporturilor de metale rare ca instrument strategic, nu ca sancțiune economică directă. Măsurile îi oferă o pârghie de negociere într-un context geopolitic tensionat și o modalitate de a-și proteja industriile tehnologice interne. Impactul imediat este limitarea ofertei și creșterea prețurilor, dar efectul real va fi accelerarea decuplării tehnologice dintre China și Occident. În câțiva ani, această dinamică va remodela lanțurile de aprovizionare globale și va crea un nou echilibru între securitate economică și costuri industriale.

 

Donald Trump și Vladimir Putin au discutat despre Ucraina

Președintele SUA, Donald Trump, tocmai a publicat un mesaj pe Truth Social despre o nouă convorbire telefonică "productivă" purtată cu președintele Rusiei și intenția organizării unor întâlniri pregătitoare la nivel înalt, urmate de un posibil summit la Budapesta. Administrațiile americană și rusă confirmă demararea unor discuții/negocieri preliminare privind războiul din Ucraina. Detaliile concrete, cum ar fi mandatul delegațiilor, calendarul final și parametrii oricăror angajamente, rămân nespecificate. Discuțiile pot crea riscuri pentru suveranitatea Ucrainei, coeziunea transatlantică și securitatea energetică europeană.  

Riscuri strategice:

1. Marginalizarea Ucrainei. Orice negociere care afectează teritoriul sau garanțiile de securitate trebuie să includă Ucraina. Negocieri conduse bilateral între SUA și Rusia, fără consultarea directă a Ucrainei, pot compromite suveranitatea și condițiile de securitate ale acesteia.

2. Fracturarea coeziunii europene. Proceduri netransparente sau concesii privind sancțiunile pot genera dispute între state membre NATO și UE. România ar putea fi pusă în situația de a alege poziții divergente față de aliați.

3. Efecte asupra securității energetice. Orice relaxare a sancțiunilor sau modificare a politicilor energetice față de Rusia poate reconfigura fluxurile comerciale, prețurile și proiectele de diversificare energetică la care România participă.

4. Credibilitate și verificare. Acorduri negociate rapid, fără mecanisme robuste de verificare, riscă să fie încălcate sau să devină sursă de re-escaladare a conflictului.

5. Presiuni interne politice în SUA. Reacțiile Congresului și ale opiniei publice americane pot limita sau modifica mandatul delegațiilor, generând incertitudine asupra oricăror promisiuni făcute în negocieri.

Implicații specifice pentru România:

1. Securitate regională. Un acord între marile puteri care nu include garanții solide pentru Ucraina poate afecta vecinătatea estică a României și fluxurile de refugiați.

2. Energie. Schimbări în regimul sancțiunilor sau reluarea comerțului energetic cu Rusia pot afecta piața de gaze naturale și planificarea investițiilor în diversificare. România trebuie să monitorizeze semnalele privind liberalizarea exporturilor rusești sau proiectele de infrastructură care ocolesc UE.

3. Politică externă. România trebuie să își reconfirme rolul pro-UE și pro-NATO și să coordoneze poziția cu aliații, pentru a preveni decizii bilaterale care contravin intereselor comune.

4. Comunicarea publică. Dezinformarea și capturile media pot amplifica retorica pro sau anti negociere. Transparența și claritatea mesajelor oficiale sunt esențiale.

Recomandări:

1. Solicitare formală de clarificare. Ministerul Afacerilor Externe să solicite, prin canale diplomatice, informări clare atât de la Washington, cât și de la partenerii europeni, privind calendarul, mandatul și listele participanților la întâlnirile pregătitoare.

2. Coordonare cu partenerii. România să inițieze o consultare urgentă a miniștrilor de externe din UE și a reprezentanților NATO pentru a armoniza pozițiile și a stabili linii roșii privind suveranitatea Ucrainei și condițiile monitorizării unui eventual acord de pace.

3. Apărarea intereselor energetice. Ministerul Energiei împreună cu Autoritatea de Reglementare și operatorii relevanți să reanalizeze scenariile de șoc asupra pieței energetice și să pregătească măsuri de reziliență pe termen scurt, incluzând stocuri strategice și alternative de aprovizionare.

Concluzie:

Dialogul de astăzi dintre Trump și Putin deschide, cel puțin pentru o vreme, o etapă diplomatică incertă. Anunțul unei posibile întâlniri la Budapesta și pregătirile tehnice din zilele următoare indică o schimbare de ton, dar nu și o strategie clară. Lipsesc datele, mandatele și garanțiile care să dea consistență inițiativei. Pentru Ucraina, riscul este să fie tratată ca subiect de negociere, nu ca partener. Pentru Europa, provocarea este menținerea unității într-un moment în care SUA și Rusia reiau contactul direct, dar nu suficient de transparent. România, aflată la granița războiului și în centrul rețelelor energetice regionale, are nevoie de o poziție lucidă, coordonată și vizibilă. Dacă aceste discuții vor produce un pas spre pace sau doar o nouă formă de presiune geopolitică depinde de transparența procesului și de capacitatea aliaților de a acționa împreună.

Legea europeană privind libertatea mass-media

De astăzi, 8 august 2025, Uniunea Europeană intră într-o nouă etapă în protejarea spațiului public. Regulamentul privind libertatea mass-media (European Media Freedom Act – EMFA) nu mai este doar un document adoptat și publicat în Jurnalul Oficial al UE, ci un set de reguli obligatorii și aplicabile în toate statele membre. Adoptată formal în mai 2024, această lege-cadru a parcurs, timp de peste un an, etapele de pregătire și transpunere administrativă, iar de astăzi își intră pe deplin în drepturi.

Textul regulamentului este, în esență, o cartă europeană a libertății și independenței mass-media. Prevede interdicția explicită a oricărei ingerințe politice în conținutul editorial, stabilește norme de transparență a proprietății asupra instituțiilor de presă și introduce garanții pentru protejarea surselor jurnalistice. Un element-cheie este obligația ca alocarea publicității plătite din bani publici să fie transparentă, echitabilă și bazată pe criterii obiective, eliminându-se practica direcționării fondurilor către presa „prietenoasă” politic.
 
La fel de important, regulamentul creează Consiliul European pentru Servicii Media, un organism format din reprezentanți ai autorităților naționale de reglementare, cu putere de coordonare și intervenție în caz de încălcare a principiilor stabilite. Această structură poate solicita măsuri corective rapide și poate sesiza Comisia Europeană atunci când libertatea editorială este amenințată.
 
România și testul aplicării
 
În teorie, România ar trebui să fie printre statele unde EMFA va avea efecte imediate, pentru că piața media este deja marcată de concentrarea proprietății, dependența economică de bani publici și presiuni politice evidente. În practică, însă, experiența noastră arată că problema nu este lipsa legilor, ci modul în care acestea sunt ocolite sau interpretate „creativ”. Un exemplu previzibil este cel al contractelor de publicitate plătite de instituții publice sau companii de stat. În România, direcționarea acestora către publicații „aliniate” este o practică veche, cu mecanisme sofisticate de mascarea surselor și sumele. EMFA obligă publicarea acestor alocări în registre clare și accesibile, ceea ce, dacă va fi aplicat strict, ar putea dezvălui harta reală a influenței financiare asupra presei.
 
Miza strategică
 
Libertatea presei este un concept abstract dacă nu este susținut de resurse, protecție juridică și acces real la informație. EMFA oferă, în premieră, o arhitectură europeană obligatorie, ceea ce înseamnă că o încălcare gravă în România nu va mai fi doar „o problemă internă”, ci un caz european cu proceduri și sancțiuni la nivelul UE. Dacă regulamentul va funcționa așa cum este gândit, România ar putea vedea o schimbare structurală în relația dintre politică și media. Dacă nu, vom avea încă o lege bună pe hârtie și un capitol pierdut în lupta pentru integritatea spațiului public.
 
Într-un moment în care spațiul informațional este asaltat de propagandă, dezinformare și rețele opace de influență, EMFA nu este doar un text juridic, ci un test de maturitate democratică. Iar rezultatul acestui test va depinde, în România, nu de Bruxelles, ci de cât de serios ne vom lua propriile obligații.

A murit Ion Iliescu

Într-un fel sau altul, o epocă se încheie. Am cugetat în ce cheie să scriu despre asta. Iar concluzia este că nu pot scrie nici cu patimă, nici cu patos. N-am fost nici apropiat, nici direct afectat de deciziile controversate pe care le-a luat. N-am fost într-o poziție în care să-i fi simțit influența ca pe o binefacere sau ca pe o nedreptate gravă, personală. Iar în decembrie 1989 și în anii tulburi care au urmat, am fost acolo doar ca un martor al istoriei, nu ca actor. Am fost doar un spectator lucid, care s-a ferit să devină victimă. Ulterior, l-am cunoscut, dar principiile noastre politice au fost mereu opuse. De aceea, nu mă simt chemat nici să-l condamn, nici să-l reabilitez. S-au spus și se vor mai spune multe, cu fapte, cu date, cu emoții sincere sau cu interese reîncălzite. Dar nu toate vocile trebuie să judece. Unele pot doar să tacă decent sau să constate, fără ostilitate și fără omagiu.

Pentru mine, Ion Iliescu rămâne o figură controversată a unei tranziții începute sub presiunea istoriei și derulate, adesea, într-un amestec de haos, teamă și oportunism. Președintele Iliescu a fost acolo unde nu aveam un precedent și a lăsat în urmă o societate care încă își mai caută reperele. Cât îi aparțin meritele sau greșelile, va decide de acum încolo istoria. Eu mă opresc la constatarea unui sfârșit. Moare nu doar un om, ci o întreagă filosofie de a înțelege puterea în România. Și poate că, dincolo de judecăți și verdicte, e loc și pentru tăcere. Nu ca evitare, ci ca formă de demnitate în fața unor ani care încă dor pentru unii și care, pentru alții, n-au spus tot ce aveau de spus. Dumnezeu să-l odihnească!

Anatomia austerității

Șocul din 2008–2010

O criză economică globală a izbucnit la finalul lui 2008, odată cu prăbușirea Lehman Brothers (15 septembrie 2008). Turbulențele financiare s-au transmis rapid, mai ales în Europa Centrală și de Est, adică în statele cu deficit de cont curent mare și dependență ridicată de capital extern. România avea atunci un deficit de cont curent de aproximativ 12% din PIB în 2007–2008 (Eurostat), iar creșterea economică, bazată în mare parte pe consum, s-a prăbușit brusc. Guvernul Emil Boc (care a preluat funcția în decembrie 2008) s-a confruntat cu o dublă constrângere privind scăderea veniturilor bugetare (în 2009, PIB-ul real a scăzut cu 7,1% potrivit INS) dar și lipsa unor rezerve bugetare solide. Deficitul bugetar a urcat rapid de la aproximativ 2,6% din PIB în 2008 la 9% din PIB în 2009 (raport CE). Soluția a fost atunci recurgerea la un acord de împrumut preventiv cu FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială, semnat în mai 2009, în valoare de 19,95 miliarde euro.

 

Iată și o parte dintre măsurile concrete luate de Guvernul Boc:

• Reducerea salariilor din sectorul public cu 25% și a unor beneficii sociale;
• Creșterea TVA de la 19% la 24% (în iulie 2010), după ce Curtea Constituțională a respins ideea tăierii pensiilor;
• Blocarea cumulului pensie-salariu la stat;
• Înghețarea angajărilor în administrație și reduceri de posturi;
• Plan de investiții publice de circa 20% din buget, cu accent pe infrastructură, pentru a stimula economia reală (sursa: Programul de Convergență 2010).

Scopul măsurilor a fost stabilizarea bugetară și recâștigarea încrederii piețelor financiare, într-un moment în care accesul la finanțare era fragil.

Criza actuală (2022–2025)

 

Criza economică actuală nu are un epicentru financiar singular, ci un cumul de șocuri succesive:

• Pandemia COVID-19 (2020–2021) a dus la un val de cheltuieli bugetare fără precedent, urmat de un puseu inflaționist accelerat în 2022–2023;
• Invazia Rusiei în Ucraina a generat un șoc energetic major: prețul gazului natural în Europa a depășit 300 EUR/MWh la apogeu (date ICE TTF Futures);
• Tensiunile geopolitice și fragmentarea blocurilor comerciale au accentuat presiunea pe lanțurile de aprovizionare;
• Cheltuielile exagerate pe care guvernanții le fac în anii electorali.

În România, deficitul bugetar a rămas structural ridicat (peste 5% din PIB în 2023, cu estimări CE pentru 2024–2025 care îl mențin la 5–6% în absența măsurilor corective). Datoria publică a urcat de la circa 20% din PIB în 2008 la aproape 60% în 2025.

 

Ce ne propune Guvernul Bolojan în 2025

 

În contextul actual, Ilie Bolojan, ca lider al unei guvernări reformiste (rol de coordonator informal al măsurilor de consolidare fiscală), își asumă răspunderea în Parlament pe un set de măsuri, din care menționez:

• Reducerea costurilor administrative: comasarea unor instituții, tăierea posturilor cu funcții pur decorative;
• Suspendarea sau recalibrarea unor programe de subvenții cu randament scăzut (ex. Rabla Clasic, Casa Verde);
• Creșteri de accize pe produse cu impact bugetar (combustibili, alcool) pentru a aduce venituri suplimentare;
• Disciplină mai severă în acordarea de avantaje fiscale;
• Regândirea ori chiar renunțarea la unele programe de investiții.

Nu există, deocamdată, un pachet amplu de investiții din bani publici anunțat, iar accentul se mută pe atragerea fondurilor din PNRR (~28 miliarde euro alocați până în 2026), cu absorbție încă modestă: la final de 2024, România era sub 30% rată de implementare reală (date oficiale MFE).

 

Ce au în comun cele două abordări?

 

Ambele etape au în comun o linie clară: tăierea cheltuielilor statului acolo unde pot fi considerate ineficiente. Guvernul Boc a optat direct pentru salarii și TVA, într-o logică de ajustare rapidă, forțată de FMI. Guvernul Bolojan propune reforme structurale la nivel local și central, dar încearcă să evite impactul direct imediat asupra salariilor nete ale bugetarilor, deși presiunile cresc.

Pentru investitori, măsurile de disciplină bugetară rămân un semnal pozitiv, dar cu condiția să fie coerente și predictibile. Fără un control ferm al deficitului, costul de finanțare al datoriei de stat riscă să rămână ridicat. În iunie 2025, randamentul mediu la titlurile pe 10 ani emise de România depășea 6% (sursa: BNR).

 

Care sunt abordările diferite?

 

Guvernul Boc a mizat pe investiții publice ca amortizor social și economic. Guvernul Bolojan, realist în fața constrângerilor bugetare, mută accentul pe o reorientare a subvențiilor și investițiilor. Propune mai puține programe cu impact simbolic, populist, și vrea mai multe proiecte cu impact economic măsurabil.

Este corect să spunem și că factorii externi influențează astăzi puternic coloana vertebrală a economiei. Prețul energiei rămâne instabil, UE discută noi norme de ajustare fiscală (reforma Pactului de Stabilitate), iar BCE este abia la începutul relaxării dobânzilor, cu riscuri reale de stagnare economică în Zona Euro. De asemenea, România va fi afectată direct și indirect de noile taxe vamale propuse de administrația americană. Cât de mult vor fi afectate exporturile de mărfuri din România, depinde de valoarea tarifelor impuse, dar și de reziliența economiei europene față de aceste tarife. În 2010, șocul a fost mai brutal, dar redresarea a fost mai clară odată cu remedierea cauzei, adică stabilizarea sistemului bancar.

 

Ce spun investitorii în astfel de situații?

 

În 2009–2010, investitorii străini au văzut acordul cu FMI drept un garant de credibilitate deoarece ratingurile României au fost susținute, iar piețele au răspuns printr-o stabilizare a randamentelor. Astăzi, lipsa unui colac extern de tip FMI înseamnă că investitorii urmăresc atent măsurile de reformă promovate de Guvern. Raportul Fitch (mai 2025) notează explicit: „Consolidarea fiscală credibilă este esențială pentru menținerea ratingului investment grade.” Pe scurt, piețele acceptă austeritatea dacă vine cu plan coerent și implementare reală. Jumătățile de măsură sunt penalizate imediat în costul finanțării deficitului bugetar.

 

O scurtă concluzie

 

Comparând cele două episoade de criză, lecția este destul de limpede. Austeritatea poate stabiliza, dar fără un plan robust de reformă structurală și investiții cu impact susținute de statul român, efectele se pot dovedi doar paliative. Guvernul Boc a avut norocul unui acord FMI care a ancorat credibilitatea externă. Guvernul Bolojan încearcă să mențină încrederea investitorilor prin măsuri dure de reformă fiscală și pe restructurarea aparatului administrativ pe care îl vrea mai suplu și mai eficient, o direcție de altfel logică, dar greu de impus fără un cost politic substanțial. Dacă România trebuie să învețe ceva din trecut, e faptul că disciplina bugetară nu e un scop în sine, ci o condiție ca motorul economic să nu se gripeze atunci când vine un nou șoc extern. Și, inevitabil, acesta va veni, fie că-i spune război, criză climatică sau turbulențe comerciale globale.

Lumea la răscruce

Săptămâna începe cu tensiuni simultane pe mai multe fronturi geopolitice, dar și cu semnale clare că ordinea globală își caută un nou echilibru. 

 

În războiul din Ucraina, dronele Kievului au lovit din nou infrastructura navală a Rusiei, vizând bazele Flotei din Marea Neagră, în Novorossiysk. După cel mai mare atac cu drone și rachete asupra Kievului, Moscova pare pregătită să deschidă o direcție ofensivă spre nord-vest, vizând Harkov, al doilea oraș ca mărime din Ucraina, într-un moment în care frontul estic e deja extrem de instabil.

 

Pe scena Orientului Mijlociu, se conturează o evoluție neașteptată. Donald Trump a declarat că un acord de încetare a focului în Gaza ar putea fi semnat chiar săptămâna aceasta. Luni, premierul israelian Bibi Netanyahu urmează să ajungă la Washington. Israelul ar fi gata să accepte exilarea conducerii militare Hamas și să ofere amnistie combatanților care depun armele. Între timp, rebelii houthi susținuți de Iran continuă să bombardeze porturi din Yemen, folosind drone și aeronave.

 

Liderii BRICS, reuniți la summitul din Brazilia, au semnat o declarație surprinzătoare în care  condamnă atacurile Kievului asupra teritoriului rus, dar se declară în favoarea unei păci negociate și solicită recunoașterea unui stat palestinian unificat. În plus, critică tarifele impuse de administrația Trump și presiunile SUA asupra Iranului.

 

Îngrijorări majore vin și din Asia-Pacific. Secretarul general NATO, Mark Rutte, avertizează că Beijingul ar putea fi tentat să invadeze Taiwanul în paralel cu un eventual atac rusesc asupra unui stat membru NATO. E un scenariu de coșmar, care ar pune la încercare solidaritatea occidentală pe două fronturi simultan.

 

Pe plan european, se înmulțesc semnalele de nemulțumire față de măsurile de austeritate. În Bulgaria, weekendul a adus proteste ample împotriva adoptării monedei euro de la 1 ianuarie 2026. 

 

Nu în ultimul rând, scena internă se anunță tensionată. Parlamentul României se reunește astăzi pentru angajarea răspunderii Guvernului pe pachetul de măsuri de austeritate. Opoziția are la dispoziție trei zile să depună moțiune de cenzură, un test politic major pentru actuala coaliție guvernamentală. Tot astăzi, sindicaliștii de la Sanitas, dar și cei din Educație vor protesta luni în fața Parlamentului împotriva măsurilor fiscale propuse de Guvern.

 

Privite în ansamblu, aceste evoluții subliniază un lucru evident. În lume, riscurile de fragmentare și instabilitate cresc pe toate planurile, de la confruntările militare convenționale la repoziționările de alianțe economice și politice. În joc nu mai sunt doar granițe și resurse, ci și capacitatea liderilor de a gestiona presiunea multiplă: economică, socială și militară. În mod paradoxal, atât pe scena internațională, cât și în interiorul unor națiuni,  tocmai în haosul generat de aceste crize se pot contura și șansele unor acorduri istorice, dacă diplomația și interesul public prevalează în fața radicalizării. Când să închei acest articol pe un ton optimist, brusc îmi vine în minte un citat din Alexis de Tocqueville: "Momentele cele mai periculoase pentru un regim sunt, de obicei, cele în care încearcă să se reformeze". Gata, s-a zis și cu optimismul pe ziua de astăzi ...

 

 

O vară fierbinte: reforme promise, realități incomode

Ne aflăm la începutul unei guvernări care, prin mixul de măsuri anunțate, are potențialul de a declanșa rapid o serie de tensiuni sociale. Programul de reforme structurale urmărește optimizarea funcționării aparatului administrativ și corectarea deficitelor bugetare cronice, însă transpunerea acestuia în practică se dovedește extrem de dificilă. Administrația publică reacționează prin diverse forme de protest local, mediul de afaceri evaluează cu prudență noile constrângeri fiscale, iar percepția publică rămâne extrem de volatilă, fiind influențată atât de efectele economice directe, cât și de calitatea mecanismelor de comunicare și consultare cu societatea.

Pe termen scurt, se profilează deja câteva blocaje majore. Pe de o parte, administrația publică, care percepe aceste măsuri drept o amenințare directă, manifestă un reflex de rezistență instituțională și solicită ca măsurile de austeritate să debuteze cu măsuri privind reducerea sau chiar eliminarea finanțării partidelor politice, ajustarea veniturilor parlamentarilor și miniștrilor, respectiv cu eliminarea unor privilegii precum pensiile speciale. Pe de altă parte, pentru mediul privat, reforma fiscală care implică majorări de taxe și impozite, rămâne o temă cu potențial conflictual ridicat, dacă nu este însoțită de o reformă instituțională reală.

Suntem în luna iulie și, după multiple amânări motivate electoral, pentru noul guvern, spațiul de manevră este deja extrem de restrâns. Presiunea deficitului bugetar este la cote de avarie, fluxurile de finanțare europeană sunt condiționate de reforme concrete, iar un pachet de concedieri colective sau majorări fiscale aplicate fără o analiză riguroasă ar putea amplifica tensiunile sociale într-o manieră dificil de gestionat. Într-un context geopolitic în care stabilitatea și predictibilitatea sunt esențiale, orice decizie pripită sau insuficient fundamentată generează costuri exponențiale, atât economic, cât și politic.

Îi îndemn pe toți cei direct vizați sau doar interesați de aceste evoluții, să analizeze cu atenție textele legislative în vigoare și să consulte exclusiv surse oficiale pentru a lua cunoștință de hotărârile guvernamentale. Verificarea informațiilor și înțelegerea corectă a implicațiilor juridice și economice devin esențiale pentru oricine vrea să reacționeze responsabil și argumentat. Un lucru rămâne însă cert: vara aceasta se anunță „fierbinte” nu doar din punct de vedere meteorologic, ci și prin prisma tensiunilor socio-politice și a nivelului de acceptare publică a reformelor propuse.

Statul captiv: sau despre cum o democrație fără memorie a ajuns prizoniera propriei birocrații

România post-comunistă nu a fost niciodată cu adevărat eliberată din tentaculele sistemului. A fost doar reconfigurată. O schimbare de decor, nu de scenariu. Actorii au rămas aceiași, doar costumele s-au schimbat. Lipsa unei rupturi reale după 1989, o lustrație autentică, o separare clară între trecut și viitor  a permis vechii elite administrative, formate din activiști, ofițeri și birocrați ai regimului totalitar, să se metamorfozeze în noii stăpâni ai democrației. Revoluția s-a oprit la jumătate. 

Instituțiile n-au fost niciodată întoarse cu fața spre cetățean. Ele au devenit enclave ale unei clase birocratice auto-protejate, în care funcția publică a fost convertită în privilegiu privat. Aparatul de stat a crescut, s-a îngreunat, s-a complicat până la absurd, nu din nevoia de eficiență, ci din dorința de a înmulți locurile călduțe, de a distribui rente și a fideliza rețele. În acest sistem, cetățenii au fost tratați nu ca parteneri, ci ca supuși. Drepturile au devenit favoruri. Accesul la servicii a fost condiționat de „apropieri”. Iar alternativa politică reală a fost sistematic sabotată: partidele istorice au fost marginalizate, formațiunile civice au fost demonizate, ideile reformiste au fost fie cooptate și golite de substanță, fie înecate în zgomotul propagandei. Stânga tradițională, care ar fi trebuit să apere interesul comun și egalitatea în fața legii, a fost confiscată de o elită administrativă conservatoare, interesată mai degrabă de menținerea propriului confort decât de redistribuția justă a resurselor. Dreapta, în schimb, a fost deseori tributară unei retorici fără acoperire, lipsită de eficiență, incapabilă să genereze un proiect solid de modernizare instituțională. În acest context, nu a contat câți miniștri s-au schimbat, câți prim-miniștri s-au perindat, câte coaliții s-au format. Statul a rămas prizonierul unei clase funcționărești supradimensionate și politizate, care a văzut în el nu un instrument al binelui comun, ci o sursă de beneficii private.

Alegerile prezidențiale de anul trecut și din primăvara acestui an, au fost, în mod neașteptat, un moment de clarificare. O majoritate a electoratului a sancționat vizibil modelul de guvernare clientelar, votând pentru limitarea privilegiilor și resetarea aparatului public. Votul a fost, în fond, unul anti-sistemic, nu neapărat împotriva democrației, ci împotriva unei forme pervertite a ei, în care elitele birocratice se substituiau interesului general.

Astăzi, avem o nouă formulă de guvernare condusă de un președinte cu profil reformist și un premier recunoscut pentru pragmatism și eficiență administrativă. În jurul lor s-a coagulat un proiect de reconstrucție a statului, unul bazat pe criterii de competență, pe transparență și pe responsabilitate fiscală. Însă vechiul sistem nu se predă ușor. Conservatorii ideologici care domină zona birocratică au acceptat formal reformele, dar lucrează deja la subminarea lor. Două numiri recente în funcții-cheie, una la nivelul Curții Constituționale, alta la Instanța supremă, arată că logica fidelității de partid, a recompensei pentru loialitate și a disprețului față de competență este încă vie. Nu contează CV-ul, nu contează meritul profesional, contează apartenența, disponibilitatea de a servi. Aceasta este de fapt esența sistemului: nu ideologia, ci rețeaua, nu viziunea, ci controlul, nu politica, ci sforăria. Orice persoana avizată înțelege că nu este vorba doar de austeritate sau de eficiență economică. În esență, este vorba de reconstrucția unei culturi publice, despre transformarea unei administrații opace într-un serviciu real. Despre trecerea de la favor la drept, de la clientelă la binele public. Acest deziderat nu este însă posibil fără reforma clasei politice, a principalelor formațiuni politice parlamentare, și de aceea presiunea publică trebuie să rămână constantă.

Fereastra încă deschisă  astăzi, s-ar putea închide curând, mai ales dacă reformatorii se pierd în calcule, iar vechile structuri își recuperează pozițiile. Conservatorismul birocratic, adesea mascat în loialitate față de stat sau valori tradiționale va încerca mereu să se reinstaleze, odată ce criza bugetară e depășită și memoria colectivă începe să slăbească. Alegerile parlamentare viitoare vor fi, cel mai probabil, verdictul final. Până atunci, România are o alegere de făcut: rămâne captivă într-un stat confiscat sau redescoperă contractul social dintre cetățean și instituții?

Nu e un război în toată regula, dar nici pace

Poate pare departe, dar ceea ce se întâmplă acum între Israel și Iran ne afectează și pe noi. Prețurile la energie, stabilitatea regiunii, chiar și echilibrul global sunt extrem de fragile. Ceea ce se întâmplă, nu e doar un schimb de rachete și declarații, este un joc global între marile puteri, în care nu numai programul nuclear iranian este vizat. Reașezarea faliilor de putere dar și energia, accesul la mineralele rare, sunt și ele pe tabla de șah a principalilor actori, iar fiecare mutare, fie ea doar la nivel de pioni, contează.

Israelul și Iranul se află într-o fază de confruntare controlată, în care fiecare acțiune pare gândită să atingă punctul maxim fără să-l depășească. Iar din spate, marile puteri joacă fiecare cu propriile interese. Donald Trump susține Israelul fără ezitări, pune presiune pe Iran și aduce din nou în discuție ideea de „regim change”,  chiar dacă nu o spune întotdeauna direct. Administrația lui pare hotărâtă să mențină presiunea economică și militară, dar fără să declanșeze un conflict total. Cel puțin deocamdată. Iranul, la rândul său, răspunde cu avertismente și promisiuni de răzbunare, dar fără să facă pasul decisiv. Teheranul știe că nu poate susține un război prelungit împotriva Israelului sau a SUA, mai ales într-un context intern fragil și cu economia sugrumată de sancțiuni. La rândul ei, Rusia condamnă dar face calcule. Kremlinul critică acțiunile Israelului și ale americanilor, dar în același timp profită de pe urma crizei. Prețul petrolului a crescut, piața globală e agitată, iar influența Rusiei în Orientul Mijlociu e din nou valoroasă. China e calmă și pragmatică. Nu vrea conflict, pentru că are nevoie de stabilitate în regiune, atât pentru importurile de energie, cât și pentru proiectele sale comerciale. Susține Iranul, dar cu o voce joasă, discretă. În paralel, se poziționează ca mediator, alimentând ideea că BRICS ar putea deveni un jucător global serios.

 

Și aici se schimbă registrul.

Iranul este acum membru BRICS, alături de alte economii emergente. În teorie, ar trebui să existe o solidaritate economică și politică. În realitate, fiecare membru BRICS acționează pe cont propriu. China cumpără petrol iranian, dar nu vrea să supere Occidentul. Rusia se folosește de haosul regional ca să-și crească exporturile proprii de produse petroliere. India, având în vedere relațiile tensionate cu Pakistanul și glaciare cu China, evită să se implice. Brazilia este departe și este ocupată cu ale sale. Pe piața energiei, conflictul se simte deja. Prețurile cresc, nervozitatea e generală, contractele se renegociază. Fiecare atac sau amenințare cu închiderea strâmtorii Ormuz, afectează direct fluxurile de petrol și gaze naturale. Iranul pierde clienți, Rusia se oferă ca alternativă, iar statele BRICS se întreabă, în șoaptă deocamdată, cât mai pot păstra această mască de alianță funcțională.

 

Concluzia?

Suntem într-o etapă tensionată, în care mergem cu pași mărunți spre marginea prăpastiei. Fiecare actor încearcă să evite o criză incontrolabilă, dar în același timp își maximizează avantajele strategice. Iar în spatele tuturor acestor mutări, vă asigur că energia rămâne o miză reală. Nu știm în acest moment dacă urmează o înghețare a ostilităților, reluarea negocierilor pe dosarul nuclear iranian, sau avem parte de o escaladare care, teoretic, nu folosește nimănui. Dar știm că, până se liniștesc vulturii războiului, o decizie legată de închiderea strâmtorii Ormuz, prin care curge aproximativ 20% din cererea globală de petrol și gaze naturale, ne poate afecta pe toți, într-un fel sau altul.

Gala InvesTenergy

Sunt onorat și recunoscător pentru distincția primită la Gala InvesTenergy - "10 ani pentru Energie și Oameni", la categoria „Vocea Energiei – Profesioniștii în comunicare, în lumină”.
 
Mulțumiri speciale Cristinei Trefaș pentru organizarea impecabilă a evenimentului și pentru efortul constant de a susține un dialog echilibrat și bine documentat în sectorul energetic. La mulți ani, InvesTenergy!

Ghidul tău pentru piața liberă de energie electrică după 1 iulie 2025

Ce se modifică de la 1 iulie 2025?

Schema de plafonare a tarifelor la energia electrică aplicată până în prezent, își încetează aplicabilitatea la data de 30 iunie 2025, conform OUG nr. 6/2025 (publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 28 februarie 2025). Asta înseamnă că pentru consumatorii de energie electrică, din 1 iulie 2025 prețul final va fi determinat exclusiv de oferta contractuală, fără plafonare.

Pentru consumatorii considerați vulnerabili (familii monoparentale, persoane cu venituri reduse, persoane cu consum medical specific, familii cu copii etc.), se va implementa un mecanism țintit de sprijin, care necesită dovada eligibilității și va fi reglementat separat.

Cum poți lua o decizie informată?

1. Analizează ofertele active

Potrivit Ordinului ANRE nr. 17/2025 (publicat în Monitorul Oficial nr. 426/9 mai 2025), furnizorii trebuie să informeze toți clienții casnici până la 10 iunie 2025 cu privire la încetarea plafonării și noile condiții de furnizare .

Accesează comparatorul ANRE: (https://www.anre.ro/ro/info-consumatori/comparator-oferte-tip) și compară ofertele conform consumului tău real.

Verifică:

• costul total pe kWh (include costul energiei, tarif distribuție/transport, taxe, certificate verzi)
• comisioane fixe lunare
• durată și tip de tarif (fix sau variabil)
• condițiile de reziliere

 2. Simulează consumul în scenarii diferite

Ia în calcul scenarii cu consum majorat (+10–20 %) pentru perioada rece. O ofertă avantajoasă pentru 100 kWh/lună poate deveni costisitoare la 200‑300 kWh.

3. Verifică reputația furnizorului

Un preț bun nu compensează un serviciu slab. Verifică feedback-ul în forumuri, grupuri de consumatori și pe site-ul ANRE pentru sancțiunile primite sau numărul de plângeri.

4. Solicită furnizorului o informare formală (daca nu ai primit)

Conform Ordinului ANRE, furnizorii trebuie să te informeze prin factură, e-mail, SMS sau platformă online până la 10 iunie despre schimbarea regimului tarifar.

5. Schimbarea furnizorului

Procesul este gratuit și se finalizează tehnic în maximum 24 de ore, prin platforma POSF. 

Sfaturi și resurse utile:

• Verifică lunar comparatorul ANRE
• Fii la curent cu legea privind sprijinul țintit pentru consumatori vulnerabili
• Găsești informații POSF aici: https://posf.ro/ 

Concluzie

Începând cu 1 iulie 2025, piața de energie pentru consumatorul casnic devine pe deplin concurențială, fără plafonare universală. Rămân valabile: transparența contractuală, posibilitatea de schimbare rapidă și gratuită a furnizorului, apar soluții dedicate pentru cei vulnerabili.

O analiză atentă a costurilor, simulări rezonabile și un contract flexibil sunt elemente cheie pentru obținerea celor mai bune condiții de furnizare a energiei electrice.