Legea europeană privind libertatea mass-media

De astăzi, 8 august 2025, Uniunea Europeană intră într-o nouă etapă în protejarea spațiului public. Regulamentul privind libertatea mass-media (European Media Freedom Act – EMFA) nu mai este doar un document adoptat și publicat în Jurnalul Oficial al UE, ci un set de reguli obligatorii și aplicabile în toate statele membre. Adoptată formal în mai 2024, această lege-cadru a parcurs, timp de peste un an, etapele de pregătire și transpunere administrativă, iar de astăzi își intră pe deplin în drepturi.

Textul regulamentului este, în esență, o cartă europeană a libertății și independenței mass-media. Prevede interdicția explicită a oricărei ingerințe politice în conținutul editorial, stabilește norme de transparență a proprietății asupra instituțiilor de presă și introduce garanții pentru protejarea surselor jurnalistice. Un element-cheie este obligația ca alocarea publicității plătite din bani publici să fie transparentă, echitabilă și bazată pe criterii obiective, eliminându-se practica direcționării fondurilor către presa „prietenoasă” politic.
 
La fel de important, regulamentul creează Consiliul European pentru Servicii Media, un organism format din reprezentanți ai autorităților naționale de reglementare, cu putere de coordonare și intervenție în caz de încălcare a principiilor stabilite. Această structură poate solicita măsuri corective rapide și poate sesiza Comisia Europeană atunci când libertatea editorială este amenințată.
 
România și testul aplicării
 
În teorie, România ar trebui să fie printre statele unde EMFA va avea efecte imediate, pentru că piața media este deja marcată de concentrarea proprietății, dependența economică de bani publici și presiuni politice evidente. În practică, însă, experiența noastră arată că problema nu este lipsa legilor, ci modul în care acestea sunt ocolite sau interpretate „creativ”. Un exemplu previzibil este cel al contractelor de publicitate plătite de instituții publice sau companii de stat. În România, direcționarea acestora către publicații „aliniate” este o practică veche, cu mecanisme sofisticate de mascarea surselor și sumele. EMFA obligă publicarea acestor alocări în registre clare și accesibile, ceea ce, dacă va fi aplicat strict, ar putea dezvălui harta reală a influenței financiare asupra presei.
 
Miza strategică
 
Libertatea presei este un concept abstract dacă nu este susținut de resurse, protecție juridică și acces real la informație. EMFA oferă, în premieră, o arhitectură europeană obligatorie, ceea ce înseamnă că o încălcare gravă în România nu va mai fi doar „o problemă internă”, ci un caz european cu proceduri și sancțiuni la nivelul UE. Dacă regulamentul va funcționa așa cum este gândit, România ar putea vedea o schimbare structurală în relația dintre politică și media. Dacă nu, vom avea încă o lege bună pe hârtie și un capitol pierdut în lupta pentru integritatea spațiului public.
 
Într-un moment în care spațiul informațional este asaltat de propagandă, dezinformare și rețele opace de influență, EMFA nu este doar un text juridic, ci un test de maturitate democratică. Iar rezultatul acestui test va depinde, în România, nu de Bruxelles, ci de cât de serios ne vom lua propriile obligații.

A murit Ion Iliescu

Într-un fel sau altul, o epocă se încheie. Am cugetat în ce cheie să scriu despre asta. Iar concluzia este că nu pot scrie nici cu patimă, nici cu patos. N-am fost nici apropiat, nici direct afectat de deciziile controversate pe care le-a luat. N-am fost într-o poziție în care să-i fi simțit influența ca pe o binefacere sau ca pe o nedreptate gravă, personală. Iar în decembrie 1989 și în anii tulburi care au urmat, am fost acolo doar ca un martor al istoriei, nu ca actor. Am fost doar un spectator lucid, care s-a ferit să devină victimă. Ulterior, l-am cunoscut, dar principiile noastre politice au fost mereu opuse. De aceea, nu mă simt chemat nici să-l condamn, nici să-l reabilitez. S-au spus și se vor mai spune multe, cu fapte, cu date, cu emoții sincere sau cu interese reîncălzite. Dar nu toate vocile trebuie să judece. Unele pot doar să tacă decent sau să constate, fără ostilitate și fără omagiu.

Pentru mine, Ion Iliescu rămâne o figură controversată a unei tranziții începute sub presiunea istoriei și derulate, adesea, într-un amestec de haos, teamă și oportunism. Președintele Iliescu a fost acolo unde nu aveam un precedent și a lăsat în urmă o societate care încă își mai caută reperele. Cât îi aparțin meritele sau greșelile, va decide de acum încolo istoria. Eu mă opresc la constatarea unui sfârșit. Moare nu doar un om, ci o întreagă filosofie de a înțelege puterea în România. Și poate că, dincolo de judecăți și verdicte, e loc și pentru tăcere. Nu ca evitare, ci ca formă de demnitate în fața unor ani care încă dor pentru unii și care, pentru alții, n-au spus tot ce aveau de spus. Dumnezeu să-l odihnească!

Anatomia austerității

Șocul din 2008–2010

O criză economică globală a izbucnit la finalul lui 2008, odată cu prăbușirea Lehman Brothers (15 septembrie 2008). Turbulențele financiare s-au transmis rapid, mai ales în Europa Centrală și de Est, adică în statele cu deficit de cont curent mare și dependență ridicată de capital extern. România avea atunci un deficit de cont curent de aproximativ 12% din PIB în 2007–2008 (Eurostat), iar creșterea economică, bazată în mare parte pe consum, s-a prăbușit brusc. Guvernul Emil Boc (care a preluat funcția în decembrie 2008) s-a confruntat cu o dublă constrângere privind scăderea veniturilor bugetare (în 2009, PIB-ul real a scăzut cu 7,1% potrivit INS) dar și lipsa unor rezerve bugetare solide. Deficitul bugetar a urcat rapid de la aproximativ 2,6% din PIB în 2008 la 9% din PIB în 2009 (raport CE). Soluția a fost atunci recurgerea la un acord de împrumut preventiv cu FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială, semnat în mai 2009, în valoare de 19,95 miliarde euro.

 

Iată și o parte dintre măsurile concrete luate de Guvernul Boc:

• Reducerea salariilor din sectorul public cu 25% și a unor beneficii sociale;
• Creșterea TVA de la 19% la 24% (în iulie 2010), după ce Curtea Constituțională a respins ideea tăierii pensiilor;
• Blocarea cumulului pensie-salariu la stat;
• Înghețarea angajărilor în administrație și reduceri de posturi;
• Plan de investiții publice de circa 20% din buget, cu accent pe infrastructură, pentru a stimula economia reală (sursa: Programul de Convergență 2010).

Scopul măsurilor a fost stabilizarea bugetară și recâștigarea încrederii piețelor financiare, într-un moment în care accesul la finanțare era fragil.

Criza actuală (2022–2025)

 

Criza economică actuală nu are un epicentru financiar singular, ci un cumul de șocuri succesive:

• Pandemia COVID-19 (2020–2021) a dus la un val de cheltuieli bugetare fără precedent, urmat de un puseu inflaționist accelerat în 2022–2023;
• Invazia Rusiei în Ucraina a generat un șoc energetic major: prețul gazului natural în Europa a depășit 300 EUR/MWh la apogeu (date ICE TTF Futures);
• Tensiunile geopolitice și fragmentarea blocurilor comerciale au accentuat presiunea pe lanțurile de aprovizionare;
• Cheltuielile exagerate pe care guvernanții le fac în anii electorali.

În România, deficitul bugetar a rămas structural ridicat (peste 5% din PIB în 2023, cu estimări CE pentru 2024–2025 care îl mențin la 5–6% în absența măsurilor corective). Datoria publică a urcat de la circa 20% din PIB în 2008 la aproape 60% în 2025.

 

Ce ne propune Guvernul Bolojan în 2025

 

În contextul actual, Ilie Bolojan, ca lider al unei guvernări reformiste (rol de coordonator informal al măsurilor de consolidare fiscală), își asumă răspunderea în Parlament pe un set de măsuri, din care menționez:

• Reducerea costurilor administrative: comasarea unor instituții, tăierea posturilor cu funcții pur decorative;
• Suspendarea sau recalibrarea unor programe de subvenții cu randament scăzut (ex. Rabla Clasic, Casa Verde);
• Creșteri de accize pe produse cu impact bugetar (combustibili, alcool) pentru a aduce venituri suplimentare;
• Disciplină mai severă în acordarea de avantaje fiscale;
• Regândirea ori chiar renunțarea la unele programe de investiții.

Nu există, deocamdată, un pachet amplu de investiții din bani publici anunțat, iar accentul se mută pe atragerea fondurilor din PNRR (~28 miliarde euro alocați până în 2026), cu absorbție încă modestă: la final de 2024, România era sub 30% rată de implementare reală (date oficiale MFE).

 

Ce au în comun cele două abordări?

 

Ambele etape au în comun o linie clară: tăierea cheltuielilor statului acolo unde pot fi considerate ineficiente. Guvernul Boc a optat direct pentru salarii și TVA, într-o logică de ajustare rapidă, forțată de FMI. Guvernul Bolojan propune reforme structurale la nivel local și central, dar încearcă să evite impactul direct imediat asupra salariilor nete ale bugetarilor, deși presiunile cresc.

Pentru investitori, măsurile de disciplină bugetară rămân un semnal pozitiv, dar cu condiția să fie coerente și predictibile. Fără un control ferm al deficitului, costul de finanțare al datoriei de stat riscă să rămână ridicat. În iunie 2025, randamentul mediu la titlurile pe 10 ani emise de România depășea 6% (sursa: BNR).

 

Care sunt abordările diferite?

 

Guvernul Boc a mizat pe investiții publice ca amortizor social și economic. Guvernul Bolojan, realist în fața constrângerilor bugetare, mută accentul pe o reorientare a subvențiilor și investițiilor. Propune mai puține programe cu impact simbolic, populist, și vrea mai multe proiecte cu impact economic măsurabil.

Este corect să spunem și că factorii externi influențează astăzi puternic coloana vertebrală a economiei. Prețul energiei rămâne instabil, UE discută noi norme de ajustare fiscală (reforma Pactului de Stabilitate), iar BCE este abia la începutul relaxării dobânzilor, cu riscuri reale de stagnare economică în Zona Euro. De asemenea, România va fi afectată direct și indirect de noile taxe vamale propuse de administrația americană. Cât de mult vor fi afectate exporturile de mărfuri din România, depinde de valoarea tarifelor impuse, dar și de reziliența economiei europene față de aceste tarife. În 2010, șocul a fost mai brutal, dar redresarea a fost mai clară odată cu remedierea cauzei, adică stabilizarea sistemului bancar.

 

Ce spun investitorii în astfel de situații?

 

În 2009–2010, investitorii străini au văzut acordul cu FMI drept un garant de credibilitate deoarece ratingurile României au fost susținute, iar piețele au răspuns printr-o stabilizare a randamentelor. Astăzi, lipsa unui colac extern de tip FMI înseamnă că investitorii urmăresc atent măsurile de reformă promovate de Guvern. Raportul Fitch (mai 2025) notează explicit: „Consolidarea fiscală credibilă este esențială pentru menținerea ratingului investment grade.” Pe scurt, piețele acceptă austeritatea dacă vine cu plan coerent și implementare reală. Jumătățile de măsură sunt penalizate imediat în costul finanțării deficitului bugetar.

 

O scurtă concluzie

 

Comparând cele două episoade de criză, lecția este destul de limpede. Austeritatea poate stabiliza, dar fără un plan robust de reformă structurală și investiții cu impact susținute de statul român, efectele se pot dovedi doar paliative. Guvernul Boc a avut norocul unui acord FMI care a ancorat credibilitatea externă. Guvernul Bolojan încearcă să mențină încrederea investitorilor prin măsuri dure de reformă fiscală și pe restructurarea aparatului administrativ pe care îl vrea mai suplu și mai eficient, o direcție de altfel logică, dar greu de impus fără un cost politic substanțial. Dacă România trebuie să învețe ceva din trecut, e faptul că disciplina bugetară nu e un scop în sine, ci o condiție ca motorul economic să nu se gripeze atunci când vine un nou șoc extern. Și, inevitabil, acesta va veni, fie că-i spune război, criză climatică sau turbulențe comerciale globale.

Lumea la răscruce

Săptămâna începe cu tensiuni simultane pe mai multe fronturi geopolitice, dar și cu semnale clare că ordinea globală își caută un nou echilibru. 

 

În războiul din Ucraina, dronele Kievului au lovit din nou infrastructura navală a Rusiei, vizând bazele Flotei din Marea Neagră, în Novorossiysk. După cel mai mare atac cu drone și rachete asupra Kievului, Moscova pare pregătită să deschidă o direcție ofensivă spre nord-vest, vizând Harkov, al doilea oraș ca mărime din Ucraina, într-un moment în care frontul estic e deja extrem de instabil.

 

Pe scena Orientului Mijlociu, se conturează o evoluție neașteptată. Donald Trump a declarat că un acord de încetare a focului în Gaza ar putea fi semnat chiar săptămâna aceasta. Luni, premierul israelian Bibi Netanyahu urmează să ajungă la Washington. Israelul ar fi gata să accepte exilarea conducerii militare Hamas și să ofere amnistie combatanților care depun armele. Între timp, rebelii houthi susținuți de Iran continuă să bombardeze porturi din Yemen, folosind drone și aeronave.

 

Liderii BRICS, reuniți la summitul din Brazilia, au semnat o declarație surprinzătoare în care  condamnă atacurile Kievului asupra teritoriului rus, dar se declară în favoarea unei păci negociate și solicită recunoașterea unui stat palestinian unificat. În plus, critică tarifele impuse de administrația Trump și presiunile SUA asupra Iranului.

 

Îngrijorări majore vin și din Asia-Pacific. Secretarul general NATO, Mark Rutte, avertizează că Beijingul ar putea fi tentat să invadeze Taiwanul în paralel cu un eventual atac rusesc asupra unui stat membru NATO. E un scenariu de coșmar, care ar pune la încercare solidaritatea occidentală pe două fronturi simultan.

 

Pe plan european, se înmulțesc semnalele de nemulțumire față de măsurile de austeritate. În Bulgaria, weekendul a adus proteste ample împotriva adoptării monedei euro de la 1 ianuarie 2026. 

 

Nu în ultimul rând, scena internă se anunță tensionată. Parlamentul României se reunește astăzi pentru angajarea răspunderii Guvernului pe pachetul de măsuri de austeritate. Opoziția are la dispoziție trei zile să depună moțiune de cenzură, un test politic major pentru actuala coaliție guvernamentală. Tot astăzi, sindicaliștii de la Sanitas, dar și cei din Educație vor protesta luni în fața Parlamentului împotriva măsurilor fiscale propuse de Guvern.

 

Privite în ansamblu, aceste evoluții subliniază un lucru evident. În lume, riscurile de fragmentare și instabilitate cresc pe toate planurile, de la confruntările militare convenționale la repoziționările de alianțe economice și politice. În joc nu mai sunt doar granițe și resurse, ci și capacitatea liderilor de a gestiona presiunea multiplă: economică, socială și militară. În mod paradoxal, atât pe scena internațională, cât și în interiorul unor națiuni,  tocmai în haosul generat de aceste crize se pot contura și șansele unor acorduri istorice, dacă diplomația și interesul public prevalează în fața radicalizării. Când să închei acest articol pe un ton optimist, brusc îmi vine în minte un citat din Alexis de Tocqueville: "Momentele cele mai periculoase pentru un regim sunt, de obicei, cele în care încearcă să se reformeze". Gata, s-a zis și cu optimismul pe ziua de astăzi ...

 

 

O vară fierbinte: reforme promise, realități incomode

Ne aflăm la începutul unei guvernări care, prin mixul de măsuri anunțate, are potențialul de a declanșa rapid o serie de tensiuni sociale. Programul de reforme structurale urmărește optimizarea funcționării aparatului administrativ și corectarea deficitelor bugetare cronice, însă transpunerea acestuia în practică se dovedește extrem de dificilă. Administrația publică reacționează prin diverse forme de protest local, mediul de afaceri evaluează cu prudență noile constrângeri fiscale, iar percepția publică rămâne extrem de volatilă, fiind influențată atât de efectele economice directe, cât și de calitatea mecanismelor de comunicare și consultare cu societatea.

Pe termen scurt, se profilează deja câteva blocaje majore. Pe de o parte, administrația publică, care percepe aceste măsuri drept o amenințare directă, manifestă un reflex de rezistență instituțională și solicită ca măsurile de austeritate să debuteze cu măsuri privind reducerea sau chiar eliminarea finanțării partidelor politice, ajustarea veniturilor parlamentarilor și miniștrilor, respectiv cu eliminarea unor privilegii precum pensiile speciale. Pe de altă parte, pentru mediul privat, reforma fiscală care implică majorări de taxe și impozite, rămâne o temă cu potențial conflictual ridicat, dacă nu este însoțită de o reformă instituțională reală.

Suntem în luna iulie și, după multiple amânări motivate electoral, pentru noul guvern, spațiul de manevră este deja extrem de restrâns. Presiunea deficitului bugetar este la cote de avarie, fluxurile de finanțare europeană sunt condiționate de reforme concrete, iar un pachet de concedieri colective sau majorări fiscale aplicate fără o analiză riguroasă ar putea amplifica tensiunile sociale într-o manieră dificil de gestionat. Într-un context geopolitic în care stabilitatea și predictibilitatea sunt esențiale, orice decizie pripită sau insuficient fundamentată generează costuri exponențiale, atât economic, cât și politic.

Îi îndemn pe toți cei direct vizați sau doar interesați de aceste evoluții, să analizeze cu atenție textele legislative în vigoare și să consulte exclusiv surse oficiale pentru a lua cunoștință de hotărârile guvernamentale. Verificarea informațiilor și înțelegerea corectă a implicațiilor juridice și economice devin esențiale pentru oricine vrea să reacționeze responsabil și argumentat. Un lucru rămâne însă cert: vara aceasta se anunță „fierbinte” nu doar din punct de vedere meteorologic, ci și prin prisma tensiunilor socio-politice și a nivelului de acceptare publică a reformelor propuse.

Statul captiv: sau despre cum o democrație fără memorie a ajuns prizoniera propriei birocrații

România post-comunistă nu a fost niciodată cu adevărat eliberată din tentaculele sistemului. A fost doar reconfigurată. O schimbare de decor, nu de scenariu. Actorii au rămas aceiași, doar costumele s-au schimbat. Lipsa unei rupturi reale după 1989, o lustrație autentică, o separare clară între trecut și viitor  a permis vechii elite administrative, formate din activiști, ofițeri și birocrați ai regimului totalitar, să se metamorfozeze în noii stăpâni ai democrației. Revoluția s-a oprit la jumătate. 

Instituțiile n-au fost niciodată întoarse cu fața spre cetățean. Ele au devenit enclave ale unei clase birocratice auto-protejate, în care funcția publică a fost convertită în privilegiu privat. Aparatul de stat a crescut, s-a îngreunat, s-a complicat până la absurd, nu din nevoia de eficiență, ci din dorința de a înmulți locurile călduțe, de a distribui rente și a fideliza rețele. În acest sistem, cetățenii au fost tratați nu ca parteneri, ci ca supuși. Drepturile au devenit favoruri. Accesul la servicii a fost condiționat de „apropieri”. Iar alternativa politică reală a fost sistematic sabotată: partidele istorice au fost marginalizate, formațiunile civice au fost demonizate, ideile reformiste au fost fie cooptate și golite de substanță, fie înecate în zgomotul propagandei. Stânga tradițională, care ar fi trebuit să apere interesul comun și egalitatea în fața legii, a fost confiscată de o elită administrativă conservatoare, interesată mai degrabă de menținerea propriului confort decât de redistribuția justă a resurselor. Dreapta, în schimb, a fost deseori tributară unei retorici fără acoperire, lipsită de eficiență, incapabilă să genereze un proiect solid de modernizare instituțională. În acest context, nu a contat câți miniștri s-au schimbat, câți prim-miniștri s-au perindat, câte coaliții s-au format. Statul a rămas prizonierul unei clase funcționărești supradimensionate și politizate, care a văzut în el nu un instrument al binelui comun, ci o sursă de beneficii private.

Alegerile prezidențiale de anul trecut și din primăvara acestui an, au fost, în mod neașteptat, un moment de clarificare. O majoritate a electoratului a sancționat vizibil modelul de guvernare clientelar, votând pentru limitarea privilegiilor și resetarea aparatului public. Votul a fost, în fond, unul anti-sistemic, nu neapărat împotriva democrației, ci împotriva unei forme pervertite a ei, în care elitele birocratice se substituiau interesului general.

Astăzi, avem o nouă formulă de guvernare condusă de un președinte cu profil reformist și un premier recunoscut pentru pragmatism și eficiență administrativă. În jurul lor s-a coagulat un proiect de reconstrucție a statului, unul bazat pe criterii de competență, pe transparență și pe responsabilitate fiscală. Însă vechiul sistem nu se predă ușor. Conservatorii ideologici care domină zona birocratică au acceptat formal reformele, dar lucrează deja la subminarea lor. Două numiri recente în funcții-cheie, una la nivelul Curții Constituționale, alta la Instanța supremă, arată că logica fidelității de partid, a recompensei pentru loialitate și a disprețului față de competență este încă vie. Nu contează CV-ul, nu contează meritul profesional, contează apartenența, disponibilitatea de a servi. Aceasta este de fapt esența sistemului: nu ideologia, ci rețeaua, nu viziunea, ci controlul, nu politica, ci sforăria. Orice persoana avizată înțelege că nu este vorba doar de austeritate sau de eficiență economică. În esență, este vorba de reconstrucția unei culturi publice, despre transformarea unei administrații opace într-un serviciu real. Despre trecerea de la favor la drept, de la clientelă la binele public. Acest deziderat nu este însă posibil fără reforma clasei politice, a principalelor formațiuni politice parlamentare, și de aceea presiunea publică trebuie să rămână constantă.

Fereastra încă deschisă  astăzi, s-ar putea închide curând, mai ales dacă reformatorii se pierd în calcule, iar vechile structuri își recuperează pozițiile. Conservatorismul birocratic, adesea mascat în loialitate față de stat sau valori tradiționale va încerca mereu să se reinstaleze, odată ce criza bugetară e depășită și memoria colectivă începe să slăbească. Alegerile parlamentare viitoare vor fi, cel mai probabil, verdictul final. Până atunci, România are o alegere de făcut: rămâne captivă într-un stat confiscat sau redescoperă contractul social dintre cetățean și instituții?

Nu e un război în toată regula, dar nici pace

Poate pare departe, dar ceea ce se întâmplă acum între Israel și Iran ne afectează și pe noi. Prețurile la energie, stabilitatea regiunii, chiar și echilibrul global sunt extrem de fragile. Ceea ce se întâmplă, nu e doar un schimb de rachete și declarații, este un joc global între marile puteri, în care nu numai programul nuclear iranian este vizat. Reașezarea faliilor de putere dar și energia, accesul la mineralele rare, sunt și ele pe tabla de șah a principalilor actori, iar fiecare mutare, fie ea doar la nivel de pioni, contează.

Israelul și Iranul se află într-o fază de confruntare controlată, în care fiecare acțiune pare gândită să atingă punctul maxim fără să-l depășească. Iar din spate, marile puteri joacă fiecare cu propriile interese. Donald Trump susține Israelul fără ezitări, pune presiune pe Iran și aduce din nou în discuție ideea de „regim change”,  chiar dacă nu o spune întotdeauna direct. Administrația lui pare hotărâtă să mențină presiunea economică și militară, dar fără să declanșeze un conflict total. Cel puțin deocamdată. Iranul, la rândul său, răspunde cu avertismente și promisiuni de răzbunare, dar fără să facă pasul decisiv. Teheranul știe că nu poate susține un război prelungit împotriva Israelului sau a SUA, mai ales într-un context intern fragil și cu economia sugrumată de sancțiuni. La rândul ei, Rusia condamnă dar face calcule. Kremlinul critică acțiunile Israelului și ale americanilor, dar în același timp profită de pe urma crizei. Prețul petrolului a crescut, piața globală e agitată, iar influența Rusiei în Orientul Mijlociu e din nou valoroasă. China e calmă și pragmatică. Nu vrea conflict, pentru că are nevoie de stabilitate în regiune, atât pentru importurile de energie, cât și pentru proiectele sale comerciale. Susține Iranul, dar cu o voce joasă, discretă. În paralel, se poziționează ca mediator, alimentând ideea că BRICS ar putea deveni un jucător global serios.

 

Și aici se schimbă registrul.

Iranul este acum membru BRICS, alături de alte economii emergente. În teorie, ar trebui să existe o solidaritate economică și politică. În realitate, fiecare membru BRICS acționează pe cont propriu. China cumpără petrol iranian, dar nu vrea să supere Occidentul. Rusia se folosește de haosul regional ca să-și crească exporturile proprii de produse petroliere. India, având în vedere relațiile tensionate cu Pakistanul și glaciare cu China, evită să se implice. Brazilia este departe și este ocupată cu ale sale. Pe piața energiei, conflictul se simte deja. Prețurile cresc, nervozitatea e generală, contractele se renegociază. Fiecare atac sau amenințare cu închiderea strâmtorii Ormuz, afectează direct fluxurile de petrol și gaze naturale. Iranul pierde clienți, Rusia se oferă ca alternativă, iar statele BRICS se întreabă, în șoaptă deocamdată, cât mai pot păstra această mască de alianță funcțională.

 

Concluzia?

Suntem într-o etapă tensionată, în care mergem cu pași mărunți spre marginea prăpastiei. Fiecare actor încearcă să evite o criză incontrolabilă, dar în același timp își maximizează avantajele strategice. Iar în spatele tuturor acestor mutări, vă asigur că energia rămâne o miză reală. Nu știm în acest moment dacă urmează o înghețare a ostilităților, reluarea negocierilor pe dosarul nuclear iranian, sau avem parte de o escaladare care, teoretic, nu folosește nimănui. Dar știm că, până se liniștesc vulturii războiului, o decizie legată de închiderea strâmtorii Ormuz, prin care curge aproximativ 20% din cererea globală de petrol și gaze naturale, ne poate afecta pe toți, într-un fel sau altul.

Gala InvesTenergy

Sunt onorat și recunoscător pentru distincția primită la Gala InvesTenergy - "10 ani pentru Energie și Oameni", la categoria „Vocea Energiei – Profesioniștii în comunicare, în lumină”.
 
Mulțumiri speciale Cristinei Trefaș pentru organizarea impecabilă a evenimentului și pentru efortul constant de a susține un dialog echilibrat și bine documentat în sectorul energetic. La mulți ani, InvesTenergy!

Ghidul tău pentru piața liberă de energie electrică după 1 iulie 2025

Ce se modifică de la 1 iulie 2025?

Schema de plafonare a tarifelor la energia electrică aplicată până în prezent, își încetează aplicabilitatea la data de 30 iunie 2025, conform OUG nr. 6/2025 (publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 28 februarie 2025). Asta înseamnă că pentru consumatorii de energie electrică, din 1 iulie 2025 prețul final va fi determinat exclusiv de oferta contractuală, fără plafonare.

Pentru consumatorii considerați vulnerabili (familii monoparentale, persoane cu venituri reduse, persoane cu consum medical specific, familii cu copii etc.), se va implementa un mecanism țintit de sprijin, care necesită dovada eligibilității și va fi reglementat separat.

Cum poți lua o decizie informată?

1. Analizează ofertele active

Potrivit Ordinului ANRE nr. 17/2025 (publicat în Monitorul Oficial nr. 426/9 mai 2025), furnizorii trebuie să informeze toți clienții casnici până la 10 iunie 2025 cu privire la încetarea plafonării și noile condiții de furnizare .

Accesează comparatorul ANRE: (https://www.anre.ro/ro/info-consumatori/comparator-oferte-tip) și compară ofertele conform consumului tău real.

Verifică:

• costul total pe kWh (include costul energiei, tarif distribuție/transport, taxe, certificate verzi)
• comisioane fixe lunare
• durată și tip de tarif (fix sau variabil)
• condițiile de reziliere

 2. Simulează consumul în scenarii diferite

Ia în calcul scenarii cu consum majorat (+10–20 %) pentru perioada rece. O ofertă avantajoasă pentru 100 kWh/lună poate deveni costisitoare la 200‑300 kWh.

3. Verifică reputația furnizorului

Un preț bun nu compensează un serviciu slab. Verifică feedback-ul în forumuri, grupuri de consumatori și pe site-ul ANRE pentru sancțiunile primite sau numărul de plângeri.

4. Solicită furnizorului o informare formală (daca nu ai primit)

Conform Ordinului ANRE, furnizorii trebuie să te informeze prin factură, e-mail, SMS sau platformă online până la 10 iunie despre schimbarea regimului tarifar.

5. Schimbarea furnizorului

Procesul este gratuit și se finalizează tehnic în maximum 24 de ore, prin platforma POSF. 

Sfaturi și resurse utile:

• Verifică lunar comparatorul ANRE
• Fii la curent cu legea privind sprijinul țintit pentru consumatori vulnerabili
• Găsești informații POSF aici: https://posf.ro/ 

Concluzie

Începând cu 1 iulie 2025, piața de energie pentru consumatorul casnic devine pe deplin concurențială, fără plafonare universală. Rămân valabile: transparența contractuală, posibilitatea de schimbare rapidă și gratuită a furnizorului, apar soluții dedicate pentru cei vulnerabili.

O analiză atentă a costurilor, simulări rezonabile și un contract flexibil sunt elemente cheie pentru obținerea celor mai bune condiții de furnizare a energiei electrice.

Decizia CCR: Lovitură neașteptată pentru transparență și democrație

 
Astăzi, 29 mai 2025, Curtea Constituțională a României a luat o Decizie care a picat ca un trăsnet peste societatea civilă, jurnaliști și cetățeni preocupați de ce se întâmplă cu banii publici: declarațiile de avere și interese ale demnitarilor nu vor mai fi publice. CCR a decis că anumite prevederi din Legea 176/2010, cele care permiteau publicarea online a declarațiilor, inclusiv informațiile despre veniturile soților și copiilor, sunt neconstituționale. Practic, una dintre cele mai importante unelte pentru controlul cetățenesc și jurnalistic al puterii dispare peste noapte.
 
Ce înseamnă, de fapt, această decizie?
 
Declarațiile de avere au fost, ani de zile, un instrument prin care jurnaliștii și activiștii descopereau averi nejustificate, conflicte de interese sau potențiale cazuri de corupție. Erau un fel de barometru al onestității pentru cei aflați în funcții publice. Cu ajutorul lor, presa putea verifica dacă un demnitar cu salariu de bugetar nu cumva conducea un bolid de lux sau își cumpăra proprietăți imposibil de justificat legal. De acum înainte, aceste declarații nu vor mai putea fi accesate public. Motivul? Curtea spune că publicarea lor încalcă dreptul la viață privată garantat de Constituție, mai ales când vine vorba de membrii familiei.
 
De ce ne afectează pe toți?
 
Să ne imaginăm o redacție care primește un pont despre un politician care își construiește un palat într-o zonă de lux. Fără declarația de avere, jurnaliștii nu mai pot verifica dacă acea avere corespunde cu veniturile oficiale. Fără transparență, demnitarii scapă de ochii publici. Mai mult, prin eliminarea obligației de a declara veniturile soților și copiilor, se deschide larg poarta pentru ascunderea averilor. Bunurile pot fi trecute pe numele rudelor, iar opinia publică n-ar mai avea nicio șansă să afle adevărul.
 
Așa cum este firesc, după anunțul deciziei, reacțiile n-au întârziat să apară. Din mediul online, din redacții, de la activiști și ONG-uri, mulți au spus același lucru: suntem neplăcut surprinși de această Decizie. Cei care sunt plătiți din bani publici, pot să nu mai fie transparenți. Jurnaliștii și societatea civilă sunt acum puși în situația de a lupta cu mâinile legate. E greu să nu vezi această Decizie ca pe un pas înapoi. Nu doar pentru întreg sistemul anticorupție, dar și pentru presă sau ONG-uri. Pentru toți cei care cred că statul ar trebui să fie în slujba cetățeanului, nu invers.
 
România, în contratimp cu lumea democratică?
 
Realitatea este că România se izolează prin această decizie. Peste 150 de țări au sisteme prin care averile oficialilor sunt transparente. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus clar, încă din 2005 (în cazul Wypych vs. Polonia), că publicarea declarațiilor de avere nu încalcă dreptul la viață privată, atâta timp cât servește interesul public. România, pare să tragă cortina exact atunci când avea mai multă nevoie de lumină. Și riscă nu doar pierderea încrederii cetățenilor, ci și imaginea în fața partenerilor internaționali.
 
Dacă nu vrem să ne obișnuim cu opacitatea, trebuie să reacționăm. Cum?
 
1. Așteptăm motivarea completă a CCR. Speranța este ca judecătorii să clarifice că doar informațiile sensibile despre familie trebuie protejate, nu și averile oficiale. E o diferență uriașă între viața privată și controlul democratic.
 
2. Parlamentul trebuie să modifice Legea 176/2010 pentru a o pune în acord cu Constituția, dar fără a distruge esența transparenței. Datele sensibile pot fi anonimizate, dar esențialul, averea demnitarului, trebuie să rămână public.
 
3. Presa și societatea civilă trebuie să țină subiectul viu. Aceasta nu este o bătălie pierdută, ci o etapă într-un proces mai larg. Investigațiile jurnalistice, campaniile publice, petițiile, toate pot pune presiune pe autorități.
 
Decizia CCR este un semnal de alarmă puternic. Dacă azi renunțăm la transparență, mâine vom renunța la încredere. Iar fără încredere, niciun stat nu poate funcționa bine. Vrem o țară în care demnitarii răspund în fața cetățenilor? Sau una în care puterea se ascunde în umbre? Alegerea e a noastră. Iar dacă nu luăm atitudine acum, s-ar putea ca data viitoare să aflăm prea târziu ce a fost pierdut.

România a ales între teamă și speranță

 Alegerile prezidențiale s-au încheiat. Nicușor Dan, a reușit să coaguleze în jurul său o Românie urbană și pro-europeană. Câștigător cu 53,60% din voturile exprimate, acesta l-a învins pe George Simion, care a obținut 46,40%, într-un scrutin tensionat, dar istoric. A fost o alegere nu doar între doi candidați, ci între două viziuni diametral opuse despre viitorul României. Una care privește spre Vest, susține apartenența la UE și NATO, dar speră mai multǎ transparență şi competență guvernamentală, cealaltă, alimentată de resentimente, suveranism și un discurs naționalist care a câștigat teren în ultimii ani. Faptul că diferența a fost de doar 829.589 de voturi spune multe. Din păcate, România este în acest moment polarizată, profund divizată, prinsă între teamă și speranță. Prezența la vot (64,72%) şi recordul absolut de 1,64 milioane de voturi în diaspora, ne arată că românii nu au rămas indiferenți, dimpotrivă, conștientizarea gravității momentului a generat o mobilizare rar întâlnită. Nicușor Dan nu a câștigat doar datorită imaginii sale de candidat independent, ci mai ales pentru că a devenit simbolul unui „nu” clar și vocal spus extremismului. Campania sa, deși fără accente emoționale, a fost percepută ca o ancoră de luciditate într-un peisaj politic tot mai isterizat. Îndemn însă, sǎ ne facem speranțe moderate, fiindcă amăgirea poate produce rapid așteptări care exced realitatea socială și economică. Urmează o perioadă dificil de gestionat. Fisura socială nu dispare odată cu rezultatul votului, dimpotrivă, sunt necesare soluții economice dureroase care nu pot produce efecte pozitive pe termen scurt.

Victoria lui Nicușor Dan este fără îndoială o gură de oxigen, dar nu este un cec în alb. Este o responsabilitate uriașă, fiindcă eventuala dezamăgire a celor care l-au susținut va alimenta și mai mult valul extremist dacă promisiunile rămân neîmplinite. Alegerile din 2025 trebuie să fie începutul unei reconstrucții morale și instituționale, nu doar o pauză de respiro între crize. România a ales speranța. Să vedem dacă vom ști să o păstrăm vie.

Cine transformă nehotărârea în vot, câștigă!

 Turul al doilea al alegerilor prezidențiale din România, programat pentru 18 mai 2025, se conturează drept unul dintre cele mai tensionate momente electorale din ultimele decenii. Diferența actuală de voturi între George Simion și Nicușor Dan este de aproape 1,9 milioane de voturi, dar acest avantaj aparent poate fi volatil. Două fenomene electorale vor defini rezultatul: polarizarea și mobilizarea electoratului. Polarizarea politică actuală împarte astǎzi România între două viziuni radical diferite: una naționalistă, conservatoare și suveranistă (Simion), și alta modernistă, pro-europeană și tehnocrată (Nicuşor). Într-un astfel de context, alegătorii își întăresc opțiunile și devin tot mai puțin influențabili. Astfel, prezența la urne devine decisivă. În primul tur, prezența a fost de 53,2%. O creștere cu 2-4 puncte procentuale în turul al doilea poate schimba fundamental calculele. Votanții tineri, apatici sau indeciși pot înclina balanța. Fiecare punct procentual în plus de prezență poate aduce cca 170.000 de voturi noi, în majoritate favorabile lui Nicușor Dan.

 Iată trei scenarii probabile:

 Scenariul 1: Prezență scăzută (~53%): Simion câștigă confortabil, diferența rămâne mare.

 Scenariul 2: Prezență medie (55–57%): Nicuşor Dan recuperează până la 600.000 de voturi. Cursa devine strânsă.

 Scenariul 3: Prezență mare (58–60%): Nicuşor Dan poate anula ecartul și chiar îl poate depăși pe Simion, dacă redistribuirea voturilor de la candidații eliminați îl favorizează.

 Concluzie: De regulă polarizarea excesivă oferă stabilitate și predictibilitate, în special pentru candidatul aflat în avantaj dupa primul tur. Însă mobilizarea este cheia care poate răsturna acest echilibru. Turul al doilea nu va fi câștigat de candidatul cu cei mai mulți alegători ipotetici, ci de cel care reușește să-i aducă efectiv la urne. Cu alte cuvinte, victoria va aparține celui care convinge majoritatea românilor să voteze din nou.

 

Scopul existenței umane: O ipoteză teoretică asupra învățării și manipulării energetice

 1. Introducere

Întrebarea „de ce existăm?” a fascinat filozofi, oameni de știință și gânditori de-a lungul istoriei. Deși răspunsurile definitive rămân evazive, acest articol propune o abordare teoretică care consideră experiența umană ca un mecanism de învățare adaptivă. Ipoteza centrală este că indivizii umani interacționează cu mediul terestru pentru a dezvolta abilități cognitive și fizice specifice, care includ: 

1. Înțelegerea polarităților experiențiale, 

2. Manipularea energiei prin acțiuni fizice și cognitive,

3. Cultivarea unui intelect analitic. Această abordare nu presupune un scop teleologic, ci explorează aceste procese ca rezultate ale adaptării evoluționiste.

2. Măsurarea Polarităților Experiențiale* 

Un aspect fundamental al experienței umane este capacitatea de a distinge între stări opuse, cum ar fi durerea și plăcerea, succesul și eșecul sau binele și răul. Din perspectiva neuroștiințelor, aceste polarități sunt procesate prin mecanismele sistemului limbic și ale cortexului prefrontal, care atribuie valori emoționale și cognitive stimulilor. De exemplu, durerea activează regiuni precum cortexul cingulat anterior, în timp ce plăcerea stimulează eliberarea de dopamină în “nucleus accumbens”.

Această capacitate de a măsura și clasifica experiențele este esențială pentru supraviețuire, deoarece permite indivizilor să evite amenințările și să caute resurse. Ipoteza propune că învățarea acestui „sistem de măsurare” nu este doar o consecință a supraviețuirii, ci și un proces deliberat de rafinare a conștiinței, prin care indivizii învață să navigheze complexitatea mediului.

3. Manipularea Energiei

Un al doilea pilon al ipotezei este ideea că ființele umane învață să manipuleze energia în diverse forme. Din punct de vedere fizic, mișcarea corpului implică transformarea energiei chimice (de exemplu, glucoza) în energie mecanică prin contracția musculară, un proces coordonat de sistemul nervos central. Într-un sens mai larg, manipularea energiei include și gestionarea resurselor cognitive, cum ar fi atenția și memoria, care sunt esențiale pentru luarea deciziilor.

De exemplu, menținerea echilibrului într-un câmp gravitațional necesită integrarea continuă a informațiilor senzoriale din sistemul vestibular, proprioceptiv și vizual. Această abilitate, deseori considerată automată, reflectă o adaptare sofisticată la mediul terestru. Ipoteza sugerează că astfel de procese nu sunt doar funcționale, ci contribuie la dezvoltarea unei înțelegeri intuitive a dinamicii energetice, cu posibile aplicații în medii non-terestre.

4. Dezvoltarea Intelectului Analitic

Cel de-al treilea element al ipotezei se concentrează pe cultivarea intelectului analitic, asociat în mod tradițional cu funcțiile emisferei stângi, cum ar fi raționamentul logic și procesarea secvențială. Învățarea în contexte sociale și culturale complexe stimulează dezvoltarea cortexului prefrontal, care integrează informații și facilitează luarea deciziilor bazate pe analiză.

Spre deosebire de alte specii, oamenii demonstrează o capacitate remarcabilă de a abstractiza și de a construi modele mentale ale realității. Această abilitate, susținută de plasticitatea neuronală, permite indivizilor să anticipeze consecințele acțiunilor și să inoveze. Ipoteza propune că mediul terestru, cu provocările sale variate, acționează ca un „laborator” pentru rafinarea acestor capacități cognitive.

5. Discuții și Implicații

Integrarea celor trei procese – măsurarea polarităților, manipularea energiei și dezvoltarea intelectului – sugerează o viziune holistică asupra experienței umane ca un sistem de învățare adaptivă. Deși speculativă, această ipoteză este compatibilă cu teoriile evoluționiste care consideră conștiința umană ca un rezultat al selecției naturale în medii complexe.

Implicațiile acestei abordări sunt multiple. În primul rând, oferă un cadru pentru înțelegerea modului în care experiențele cotidiene contribuie la formarea conștiinței. În al doilea rând, sugerează că abilitățile dezvoltate în context terestru – cum ar fi manipularea energiei sau gândirea analitică – ar putea avea aplicații în medii extraterestre sau în interacțiuni cu sisteme artificiale avansate. În cele din urmă, subliniază importanța diversității experiențiale (durere/plăcere, succes/eșec) ca fundament al creșterii cognitive.

6. Influența Credințelor Religioase asupra Proceselor de Învățare

Credințele religioase au jucat un rol semnificativ în modelarea experienței umane, oferind cadre interpretative pentru polaritățile existențiale și ghidând comportamentele individuale și colective. Din perspectiva ipotezei propuse, sistemele religioase pot fi considerate mecanisme care structurează măsurarea polarităților, atribuind semnificații morale și existențiale contrastelor precum binele și răul sau suferința și mântuirea. Aceste cadre facilitează procesarea cognitivă a experiențelor ambigue, reducând anxietatea asociată cu incertitudinea.

În ceea ce privește manipularea energiei, practicile religioase, cum ar fi meditația, rugăciunea sau ritualurile, implică gestionarea resurselor cognitive și emoționale, canalizând atenția și intenția într-un mod care poate influența starea fiziologică. De asemenea, credințele religioase stimulează dezvoltarea intelectului analitic prin promovarea reflecției asupra întrebărilor existențiale și prin crearea de sisteme etice complexe, care necesită raționament moral și abstractizare.

Astfel, credințele religioase pot fi văzute ca un catalizator al proceselor de învățare descrise în această ipoteză, amplificând capacitatea indivizilor de a naviga polaritățile, de a gestiona energia și de a rafina gândirea analitică. Cu toate acestea, influența lor variază în funcție de contextul cultural și individual, ceea ce sugerează necesitatea unor cercetări suplimentare pentru a înțelege interacțiunea dintre religie și aceste mecanisme cognitive.

7. Concluzii

Acest articol a propus o ipoteză teoretică conform căreia existența umană pe Pământ servește ca un proces de învățare centrat pe măsurarea polarităților, manipularea energiei și dezvoltarea intelectului analitic. Deși speculative, aceste idei oferă o bază pentru explorări viitoare în neuroștiințe, psihologie și fizică. Cercetările ulterioare ar putea investiga modul în care aceste procese se manifestă în contexte culturale și tehnologice diverse, precum și relevanța lor pentru adaptarea umană în medii noi.

* procesul prin care cunoașterea apare prin experiența directă

Lumea post-globalizare și realinierile de putere

Într-un climat internațional caracterizat de o competiție tehnologică acerbă, de asigurare a resurselor necesare dezvoltării, conflicte regionale și alianțe în schimbare, politica externă este dominată de lipsă totală de predictibilitate. De la tarifele impuse Chinei de președintele Trump, până la războiul în desfășurare din Ucraina, criza din Orientul Mijlociu și tensiunile legate de Groenlanda și canalul Panama, fiecare dintre aceste probleme subliniază o tendință mai amplă de reașezare globală. Statele încep să dea tot mai multă prioritate protecționismului, consolidării sferelor de influență economică, identificării unor noi alianțe și pregătirii pentru o lume multipolară. Așa cum spunea Henry Kissinger: „Absența alternativelor clarifică mintea în mod remarcabil”, subliniind urgența cu care națiunile își redefinesc strategiile într-o lume în schimbare rapidă.

Politica tarifară: Un nou front al competiției geopolitice

Decizia președintelui Trump de a impune tarife substanțiale Chinei a marcat una dintre cele mai importante mișcări protecționiste din ultimele decenii. Dacă globalizarea era odinioară percepută ca un factor de stabilitate, măsurile economice ale SUA sugerează o schimbare de paradigmă. Statele sunt din ce în ce mai dispuse să sacrifice alianțele tradiționale în favoarea securității economice naționale. Aceste tarife nu au vizat doar reducerea deficitului comercial al SUA, ci și limitarea avansului tehnologic al Chinei. Taiwanul, un centru global al producției de semiconductori, a devenit un punct crucial în acest conflict. Propunerea lui Trump de a impune sancțiuni economice dure Beijingului în cazul unei invazii asupra Taiwanului arată că economia a devenit deja un instrument esențial de descurajare strategică. „Securitatea economică este securitate națională”, a subliniat Trump în repetate rânduri, demonstrând modul în care SUA a transformat economia într-o armă a politicii externe. La rândul său, președintele Chinei, Xi Jinping, a reacționat ferm: „China nu va fi niciodată intimidată sau oprimată de forțele străine”, ceea ce subliniază hotărârea Beijingului de a rezista presiunilor externe. Această confruntare anunță o nouă eră în care războiul economic devine la fel de important în strategia geopolitică precum forța militară.

Iran, Houthi și Israel: Reconfigurarea conflictelor din Orientul Mijlociu

În Orientul Mijlociu, așa cum era de așteptat, administrația Trump a adoptat o poziție puternic pro-israeliană, alimentând speculații despre o posibilă anexare a teritoriilor palestiniene. În același timp, relația tensionată cu Iranul a condus la o strategie de descurajare, în care rebelii Houthi din Yemen au devenit un proxy pentru confruntarea regională. Într-o declarație fermă, Trump a avertizat că orice atac al rebelilor Houthi va fi interpretat ca o acțiune a Iranului, riscând să escaladeze rapid conflictul. „Dacă Iranul vrea să lupte, acesta va fi sfârșitul oficial al Iranului”, a transmis președintele Trump, subliniind poziția intransigentă a administrației sale. Pe de altă parte, liderul suprem iranian, Ayatollah Ali Khamenei, a declarat: „Americanii trebuie să înțeleagă că politica lor de presiune nu va forța Iranul să capituleze”, indicând strategia de rezistență a Teheranului. Această doctrină amintește de principiul privind apărarea colectivă al NATO, care afirmă că un atac asupra unui aliat este perceput ca un atac asupra statului protector. Spre deosebire de perioada Războiului Rece, când conflictele se purtau între state clar definite, războaiele moderne sunt din ce în ce mai caracterizate de strategii prin intermediari (proxy wars). ONU aproape că nu mai există, ori joacă doar un rol marginal, mai ales legat de problematica umanitară.

Groenlanda și dilema geopolitică a teritoriilor strategice

Propunerea lui Trump de a achiziționa Groenlanda a fost inițial privită ca o glumă, dar, în realitate, evidențiază o tendință importantă și anume competiția acerbă pentru resurse și teritorii strategice. Groenlanda, bogată în minerale rare și situată într-o poziție geostrategică esențială pentru controlul Arcticii, reprezintă un trofeu semnificativ în competiția dintre marile puteri. Trump a justificat această intenție spunând: „Danemarca o deține, suntem aliați foarte buni cu Danemarca. Din punct de vedere strategic, este interesantă”. Cu toate acestea, premierul danez Mette Frederiksen a respins ideea categoric, numind-o „absurdă”, semnalând rezistența Europei față de strategiile expansioniste ale SUA. Aceasta reflectă o tendință mai largă, în care statele mici devin tot mai vulnerabile la ambițiile marilor puteri, fie că vorbim despre Groenlanda, Taiwan sau Ucraina.

Războiul din Ucraina: De la confruntare militară la epuizare economică

Conflictul dintre Rusia și Ucraina este un exemplu elocvent al modului în care războiul modern a depășit luptele convenționale, incluzând sancțiuni economice, război informațional și blocade comerciale. Poziția lui președintelui Trump de a diminua sprijinul militar pentru Ucraina și de a negocia direct cu Rusia ridică semne de întrebare asupra viitorului alianțelor transatlantice. „Dacă aș fi fost președinte, războiul dintre Rusia și Ucraina nu ar fi avut loc niciodată”, a afirmat Trump, semnalând o abordare radical diferită față de cea a administrației Biden. În același timp, președintele rus Vladimir Putin a declarat: „Rusia nu va fi niciodată înfrântă”, subliniind determinarea Moscovei de a continua campania sa militară, în ciuda sancțiunilor și presiunilor internaționale. Dacă SUA își reduce implicarea, Europa ar putea fi forțată să-și redefinească rapid strategia de securitate. Pe termen lung, acest lucru ar putea duce la o fragmentare a unității occidentale, lăsând Europa mai vulnerabilă în fața unei Rusii revizioniste. Președintele francez Emmanuel Macron a avertizat: „Nu trebuie să arătăm slăbiciune. Altfel, istoria se va repeta”, subliniind importanța unui răspuns occidental puternic și coordonat. Să sperăm că retorica intransigentă a liderilor europeni o să fie acoperită și de fapte.

Concluzie: Lumea post-globalizare și realinierile de putere

Tendințele actuale indică o tranziție spre un nou tip de abordare în care statele sunt interesate, aproape în exclusivitate, de protejarea intereselor naționale în detrimentul menținerii unui sistem internațional deschis și predictibil. Tarifele vamale, sancțiunile economice, conflictele prin intermediari și competiția pentru teritorii strategice sunt simptome ale unei ordini globale multipolare. După cum spunea Winston Churchill: „Fiecăruia îi vine în viață un moment special în care i se oferă șansa de a face ceva cu adevărat important. Ce tragedie ar fi dacă acel moment l-ar găsi nepregătit”. Lumea de astăzi pare că se grăbește să traverseze exact un astfel de moment. Quo vadis, România?