Când încercăm să privim zece ani înainte, există tentația de a transforma viitorul într-o colecție de predicții despre inteligența artificială, roboți, orașe inteligente sau dispariția unor profesii. Viitorul real este însă mai puțin spectaculos și, tocmai de aceea, mai important. El se construiește deja prin schimbări lente, care vor modifica în profunzime societatea până în 2036. Demografia, educația, tehnologia, sistemul financiar, energia și clima nu evoluează separat. Ele se întâlnesc în același punct și vor determina felul în care România va putea funcționa într-o lume diferită de cea de astăzi.
Prima transformare este demografică și este cea mai ușor de anticipat. Eurostat estimează că populația Uniunii Europene va crește de la 451,8 milioane de persoane în 2025 la un maxim de 453,3 milioane în 2029, după care va începe să scadă. Pentru 2050, proiecția este de 445 de milioane, iar pentru 2100 de 398,8 milioane. În paralel, vârsta mediană a populației europene este estimată să crească cu 6,6 ani până în 2100. (European Commission). România se află într-o situație mai dificilă. Proiecțiile Comisiei Europene arată o scădere a populației de la 19,04 milioane de persoane în 2022 la aproximativ 15,02 milioane în 2070. În aceeași perioadă, raportul dintre populația de 65 de ani și peste și populația cu vârste între 20 și 64 de ani ar urma să crească de la 33,5% la 55,8%. (Economy and Finance)
Cifra din 2070 nu trebuie privită ca o profeție. Este o proiecție bazată pe anumite ipoteze demografice. Importantă este însă direcția. În 2036, România va avea deja o populație mai îmbătrânită și o bază mai restrânsă de persoane active. Efectele se vor vedea în piața muncii, în sistemul de pensii, în sănătate, în administrație și în economia locală. Aceasta va pune o întrebare fundamentală: cine va produce valoarea economică necesară unei societăți în care numărul celor activi se reduce?
O parte a răspunsului va veni din tehnologie. Inteligența artificială este prezentată frecvent ca o amenințare pentru locurile de muncă. Cercetarea serioasă oferă însă o imagine mai complexă. Organizația Internațională a Muncii estimează că aproximativ un sfert dintre lucrătorii lumii se află în ocupații care au un anumit nivel de expunere la inteligența artificială generativă. Pentru majoritatea acestor ocupații, efectul cel mai probabil este transformarea sarcinilor, nu dispariția completă a profesiei. Această diferență este esențială pentru România. O economie cu mai puțini oameni poate rămâne competitivă dacă reușește să producă mai mult cu fiecare angajat. Dar productivitatea nu apare prin simpla achiziție a unor sisteme informatice. Ea depinde de oameni, de organizarea companiilor, de infrastructură și de educație. Aici se află una dintre cele mai mari probleme ale următorului deceniu. România nu intră în revoluția AI de pe o poziție educațională confortabilă. OECD arată că aproape patru din zece elevi români au rezultate sub nivelul de competență de bază la citire și științe, iar la matematică proporția ajunge la aproximativ unul din doi elevi. În plus, aproape unul din patru tineri părăsește școala înainte de finalizarea învățământului secundar superior.
Aceste cifre schimbă perspectiva asupra discuției despre inteligența artificială. Problema României nu este doar dacă elevii vor avea acces la AI. Problema este dacă vor avea cunoștințele necesare pentru a înțelege când un răspuns furnizat de AI este corect, incomplet sau fals. OECD atrage atenția asupra acestui risc. Instrumentele de inteligență artificială pot sprijini învățarea atunci când sunt integrate într-un proces pedagogic bine conceput, dar pot produce și o aparență de performanță fără o creștere reală a cunoștințelor și a capacității de a rezolva probleme. Educația din 2036 va trebui, prin urmare, să pună mai mult accent pe gândire critică, matematică, științe, capacitatea de a lucra cu informația și formarea continuă. Diploma va rămâne importantă, dar nu va mai putea reprezenta singură garanția unei cariere. Pentru un om care va munci patruzeci de ani într-o economie aflată într-o schimbare rapidă, învățarea va trebui să continue pe tot parcursul vieții. Aici se poate afla una dintre diferențele dintre România de astăzi și România din 2036. O populație mai mică poate fi compensată printr-o populație mai bine pregătită și printr-o productivitate mai mare. Dacă educația nu ține pasul cu tehnologia, însă, deficitul demografic se va transforma într-un deficit de competențe.
Schimbarea va ajunge și la bani. Mai mult de jumătate dintre plățile de retail din zona euro sunt deja digitale, potrivit Băncii Centrale Europene. În următorii ani, relația dintre individ, bancă și bani va deveni și mai digitală. BCE pregătește euro digital, iar proiectul a intrat într-o nouă etapă. Un proiect pilot este prevăzut pentru a doua jumătate a anului 2027, iar BCE urmărește posibilitatea unei prime emisiuni în 2029, dacă legislația europeană necesară va fi adoptată. Asta nu înseamnă dispariția numerarului. Euro digital este conceput ca o formă suplimentară de bani ai băncii centrale, iar BCE afirmă explicit că ar urma să coexiste cu numerarul.
Schimbarea importantă este alta. Banii vor fi din ce în ce mai mult parte a infrastructurii digitale. Băncile vor utiliza algoritmi pentru evaluarea riscului, identificarea fraudelor și personalizarea serviciilor. În timp, este posibil ca anumite operațiuni financiare să fie inițiate sau negociate de agenți software care acționează în numele utilizatorului. Aici apare o problemă care va deveni probabil mai importantă până în 2036. Cu cât sistemul financiar este mai digitalizat, cu atât devin mai importante securitatea, protecția datelor și capacitatea individului de a înțelege mecanismele care iau decizii financiare în locul său.
A patra transformare este energia. Aici apare una dintre cele mai puțin discutate consecințe ale inteligenței artificiale. AI consumă energie. Centrele de date care susțin serviciile digitale devin infrastructură strategică. Agenția Internațională pentru Energie estimează că electricitatea consumată de centrele de date la nivel mondial va crește de la aproximativ 485 TWh în 2025 la aproximativ 950 TWh în 2030. Consumul s-ar dubla în cinci ani, iar centrele de date ar ajunge să reprezinte aproape 3% din consumul mondial de electricitate. (IEA). În același timp, producția de electricitate necesară centrelor de date este estimată de IEA să crească de la aproximativ 460 TWh în 2024 la peste 1.000 TWh în 2030 și la circa 1.300 TWh în 2035. (IEA)
Aceste cifre schimbă discuția despre digitalizare. Economia viitorului nu va fi virtuală în sensul în care uneori este prezentată. Va avea nevoie de centrale, rețele, transformatoare, linii de transport și capacități de stocare. România are aici un avantaj important. Dispune de energie nucleară, hidroenergie, gaze naturale și un potențial semnificativ pentru producția regenerabilă. Dar avantajul resurselor nu este suficient. Trebuie transformat într-un sistem capabil să livreze electricitate sigură și competitivă atunci când economia are nevoie de ea.
Peste această transformare se află clima. Pentru România, schimbarea climatică nu mai poate fi tratată ca o temă îndepărtată. Agenția Europeană de Mediu identifică pentru țara noastră riscuri precum valurile de căldură, inundațiile, seceta pedologică și furtunile. La nivelul Uniunii Europene, pierderile economice provocate de fenomene meteorologice și climatice extreme au ajuns la aproximativ 822 de miliarde de euro în perioada 1980-2024. Mai mult de 208 miliarde de euro, adică aproximativ un sfert din total, s-au înregistrat numai între 2021 și 2024. Aceste cifre arată că schimbarea climatică nu este doar o problemă de mediu. Este o problemă economică. Agricultura, infrastructura, sănătatea, asigurările, construcțiile și energia vor fi afectate. Europa se încălzește mai repede decât media globală, iar Agenția Europeană de Mediu avertizează că riscurile asociate căldurii extreme, secetei, incendiilor și inundațiilor vor crește chiar și în scenarii climatice mai favorabile. În prezent, stresul hidric afectează aproximativ 30% din suprafața terestră a Uniunii Europene și 34% din populație. (Agenția Europeană de Mediu). Pentru România, consecințele sunt concrete. Agricultura va avea nevoie de o gestionare mai eficientă a apei. Orașele vor trebui să se adapteze la temperaturi ridicate și la precipitații extreme. Infrastructura va trebui proiectată pentru condiții diferite de cele ale ultimelor decenii. Iar energia va trebui produsă și distribuită într-un sistem în care atât cererea, cât și condițiile de producție se vor schimba.
Privite împreună, aceste transformări dezvăluie ceva important. România nu se va confrunta în 2036 cu o singură mare problemă. Se va confrunta cu mai multe schimbări simultane care se influențează reciproc. O populație mai mică înseamnă mai puțini oameni disponibili pentru piața muncii. Aceasta crește presiunea pentru automatizare. Automatizarea cere competențe noi. Competențele noi cer reformarea educației. Digitalizarea modifică sistemul bancar și relația cu banii. AI și centrele de date cresc cererea de electricitate. Schimbarea climatică afectează agricultura, apa și infrastructura. Toate acestea presupun investiții și un stat capabil să stabilească priorități. Aici se află adevărata problemă a României. Nu lipsa informațiilor. Nu lipsa studiilor. Nu lipsa prognozelor. Avem suficiente date pentru a vedea direcția. Problema este capacitatea de a transforma aceste date în decizii. Dacă educația rămâne în urma tehnologiei, România va avea oameni insuficient pregătiți pentru economia anului 2036. Dacă energia nu este dezvoltată în paralel cu digitalizarea, competitivitatea va avea de suferit. Dacă infrastructura nu este adaptată la schimbarea climatică, costurile vor crește. Dacă administrația nu se modernizează, digitalizarea va însemna doar mutarea unor formulare de la ghișeu pe ecran. Dacă productivitatea nu crește, declinul demografic va deveni o povară fiscală și socială tot mai greu de suportat.
Există însă și o perspectivă mai optimistă, care nu presupune ignorarea problemelor. România intră în acest deceniu cu active importante. Face parte din Uniunea Europeană și din piața unică. Are acces la fonduri europene și la tehnologii care se dezvoltă în economii mult mai avansate. Are resurse energetice diversificate și o industrie care poate beneficia de relocarea unor activități în Europa. Are o generație tânără conectată la economia digitală și o infrastructură de telecomunicații care poate susține dezvoltarea unor sectoare noi. Dar avantajele nu se transformă singure în dezvoltare. Anul 2036 va fi rezultatul deciziilor luate în următorii zece ani. Unele dintre ele vor fi vizibile imediat. Cele mai importante, probabil, nu vor fi. O școală mai bună nu produce rezultate într-un an. O rețea energetică nu se construiește într-un mandat. O reformă administrativă nu se măsoară prin numărul de aplicații instalate. O strategie demografică nu poate fi schimbată după fiecare ciclu electoral.
De aceea, România are nevoie de ceva ce i-a lipsit frecvent şi anume, continuitate în domeniile care determină dezvoltarea pe termen lung. 2036 nu este un viitor îndepărtat. Este suficient de aproape pentru ca deciziile luate astăzi să îi determine o parte importantă din realitate. Întrebarea nu este cum va arăta România în 2036. Pentru multe dintre transformările importante avem deja răspunsul. Întrebarea este dacă România anului 2026 este capabilă să gândească dincolo de anul electoral și să pregătească România anului 2036. Aici se va măsura adevărata diferență dintre administrarea prezentului și construirea viitorului.
