Războiul din Ucraina nu a început în februarie 2022. Atunci a început invazia rusă la scară largă. Conflictul din Donbas exista deja din 2014, după anexarea Crimeei de către Rusia și izbucnirea războiului din estul Ucrainei. Acordurile de la Minsk au încercat să oprească acest conflict, ori doar să îl amâne, conform dezvăluirilor fostului Cancelar Angela Merkel. Minsk I, în 2014, și Minsk II, în 2015, au prevăzut încetarea focului, retragerea armamentului greu și un proces politic pentru regiunile separatiste. Acordurile au rămas însă în mare parte neimplementate. Încălcările armistițiului au continuat, iar Moscova și Kievul au avut interpretări incompatibile asupra ordinii în care trebuiau aplicate măsurile militare și politice.
După invazia din 2022, diplomația a revenit pentru scurt timp în prim-plan. Negocierile de la Ankara și Istanbul au adus pe masa discuțiilor neutralitatea Ucrainei, garanțiile de securitate, statutul teritoriilor ocupate și dimensiunea viitoare a armatei ucrainene. Nici acest proces nu a dus la un acord. Războiul a continuat și s-a transformat într-o confruntare de uzură.
Pentru a înțelege mai bine dimensiunea mai largă a conflictului de astăzi, merită să revenim la discursul lui Valeri Gerasimov din 2013, „Valoarea științei este în previziune”. Gerasimov nu a prezentat o doctrină oficială numită „Doctrina Gerasimov”, așa cum rețin unele articole din presă. Textul său a fost însă interpretat în Occident ca o expresie importantă a modului în care conducerea militară rusă privea transformarea războiului modern. Ideea centrală este esențială. Într-un conflict contemporan, războiul nu mai este limitat la confruntarea dintre două armate. Instrumentele politice, economice, informaționale, diplomatice și psihologice pot fi integrate într-o strategie de presiune. Linia dintre pace și război devine astfel mult mai greu de identificat iar atenția privind linia frontului se disipă.
Războiul din Ucraina oferă un exemplu concret al acestei transformări. În 2014, Rusia a combinat acțiunea militară cu presiunea politică, operațiuni informaționale, sprijin pentru forțele separatiste și folosirea unor instrumente economice și diplomatice. În 2022, Moscova a trecut la război convențional de mare intensitate. Această trecere este importantă. Ea arată și limitele strategiei hibride. Instrumentele indirecte pot pregăti terenul, pot exploata vulnerabilități și pot influența societatea adversă. Ele nu pot înlocui forța militară atunci când obiectivele politice nu sunt atinse. Calculul inițial al Kremlinului a eșuat. Ucraina nu s-a prăbușit. Occidentul nu s-a divizat iar NATO s-a consolidat. Finlanda și Suedia au devenit membre ale Alianței.
Dar războiul a produs o altă realitate. Conflictul nu mai poate fi privit doar pe harta Ucrainei. Efectele sale s-au extins asupra întregului spațiu geopolitic din jurul ei. Moldova este primul exemplu. Conflictul transnistrean oferă Rusiei un instrument de presiune asupra Chișinăului. După 2022, Moldova a devenit ținta unor presiuni politice, informaționale, economice și cibernetice. Vulnerabilitatea sa este amplificată de absența unei garanții de securitate comparabile cu cea oferită statelor NATO.
A doua zonă este flancul estic al Alianței. Polonia, statele baltice, România și Bulgaria nu sunt beligeranți în războiul din Ucraina. Au devenit însă elemente importante ale arhitecturii occidentale de sprijin pentru Kiev. Prin urmare, infrastructura lor militară, energetică și de transport capătă o valoare strategică pe care nu o avea înainte de 2022.
Aici apare una dintre ideile cele mai importante din discursul lui Gerasimov. Pentru a exercita presiune asupra unei alianțe nu este obligatoriu să ataci direct toate statele care o compun. Poți testa limitele alianței. Un incident aerian. Un atac cibernetic sau un sabotaj. O campanie de dezinformare, ori o perturbare a lanțului de alimentare cu energie. Fiecare acțiune, luată separat, poate părea insuficientă pentru a declanșa un răspuns militar. Împreună, însă, pot produce efecte politice și strategice importante.
Aceasta este zona dintre pace și război. Pentru NATO, problema este complicată. Cum răspunzi unei agresiuni care produce efecte reale, dar este concepută pentru a rămâne sub pragul unui atac militar direct?
Aceasta este și una dintre marile vulnerabilități ale Europei. Un conflict major nu trebuie să înceapă printr-o invazie. Poate începe prin acumularea unor crize. Presiunea asupra infrastructurii critice, atacurile cibernetice, sabotajul, manipularea informațională și presiunea economică pot fi folosite pentru a testa capacitatea unui stat de a funcționa în condiții de stres.
În cazul unui conflict direct Rusia NATO, această logică ar deveni mult mai importantă. Rusia nu ar avea nevoie să deschidă simultan fronturi convenționale în toate statele de pe flancul estic. Ar putea încerca să creeze presiuni multiple și să testeze capacitatea politică a Alianței de a reacționa unitar.
Marea Neagră ar fi una dintre principalele zone de risc. Ucraina, România, Bulgaria și Turcia formează un spațiu strategic în care se intersectează războiul naval, dronele, infrastructura energetică, transporturile comerciale și interesele militare ale NATO și Rusiei.
Pentru România, această situație trebuie analizată cu luciditate. România nu este „următoarea Ucraină”. Comparația este greșită. România este membră NATO și Uniunea Europeană. Un atac militar direct asupra teritoriului românesc ar avea consecințe complet diferite. Vulnerabilitatea României se află mai degrabă în spațiul dintre pace și război. Porturile, infrastructura energetică, comunicațiile, rețelele digitale, transporturile și instituțiile publice fac parte din această ecuație. La fel de importantă este reziliența societății. O societate polarizată și neîncrezătoare în propriile instituții este mai vulnerabilă la presiune externă. De aceea, securitatea națională nu mai poate fi separată de coeziunea socială și de capacitatea statului de a comunica rapid și credibil.
Există însă o limită importantă a acestei interpretări. Nu orice incident poate fi atribuit automat Rusiei. Nu orice campanie de dezinformare este parte a unui plan unic. Nu orice atac cibernetic are legătură cu războiul din Ucraina. O analiză serioasă trebuie să distingă între operațiuni deliberate, acțiuni oportuniste și efecte indirecte ale conflictului.
Tocmai această precauție face discursul lui Gerasimov interesant. Relevanța lui nu constă într-o presupusă rețetă pe care Rusia o aplică mecanic. Relevanța constă în ideea că războiul modern poate fi purtat asupra întregului sistem politic și social al adversarului. În această perspectivă, Ucraina este frontul militar. Vecinătatea ei reprezintă spațiul strategic în care războiul produce efecte.
Republica Moldova poate fi presată fără un război convențional. România poate fi testată fără a fi atacată. Statele baltice pot fi provocate fără ca Rusia să declanșeze un război total. Europa Occidentală poate fi afectată prin costuri economice, politice și sociale.
Aceasta schimbă și definiția victoriei. Rusia poate să nu obțină toate obiectivele militare și, totuși, să urmărească obținerea unor avantaje geopolitice prin menținerea instabilității, prin presiune asupra vecinilor și prin testarea coeziunii occidentale. De aceea, întrebarea esențială nu mai este doar cine câștigă războiul din Ucraina. Întrebarea este ce fel de Europă va exista după război. Va fi Europa mai integrată militar și mai rezilientă sau va reveni la fragmentarea strategică de dinaintea lui 2022? Pentru România, răspunsul la această întrebare are o importanță directă. Securitatea nu mai înseamnă doar apărarea teritoriului. Înseamnă capacitatea statului de a funcționa atunci când presiunea militară se află la frontieră, iar presiunea informațională, economică, energetică și cibernetică poate apărea în interior.
Discursul lui Gerasimov din 2013 poate fi privit astăzi ca o avertizare asupra acestei schimbări. Frontul poate fi în Ucraina, dar conflictul strategic este mult mai larg, iar România se află în interiorul lui.
