România intră în următorii ani într-o etapă diferită de cea care a caracterizat dezvoltarea sa după aderarea la Uniunea Europeană. Modelul bazat pe consum, investiții publice, intrări de capital și fonduri europene a produs o convergență economică remarcabilă, dar a generat în același timp dezechilibre care au devenit greu de ignorat. Problema României nu mai este dacă economia poate crește, ci dacă statul poate susține această creștere fără să producă o criză fiscală și fără să sacrifice investițiile care îi asigură dezvoltarea viitoare.
Datele Comisiei Europene arată dimensiunea problemei. După o creștere economică de numai 0,7% în 2025, economia este estimată să avanseze cu aproximativ 0,1% în 2026, urmând o revenire la 2,3% în 2027. În același timp, deficitul bugetar ar urma să scadă de la 7,9% din PIB în 2025 la 6,2% în 2026 și 5,8% în 2027. Datoria publică este proiectată să depășească 63% din PIB în 2027. Aceste cifre descriu o economie care nu se află în pragul unei prăbușiri, dar care trebuie să suporte o ajustare dificilă. România trebuie să reducă deficitul într-un moment în care economia încetinește, inflația rămâne ridicată, iar populația începe să resimtă efectele consolidării fiscale. Comisia Europeană avertizează explicit că instabilitatea politică și incertitudinea privind politica fiscală pot afecta investițiile și pot face ca rezultatele economice să fie mai slabe decât cele prevăzute în scenariul de bază.
Aici trebuie făcută o distincție importantă. România nu are, în acest moment, profilul unei țări care se îndreaptă inevitabil către o criză financiară de tipul celei traversate de Grecia. Are încă acces la piețele financiare, beneficiază de statutul de economie cu rating investițional și dispune de fonduri europene considerabile. Riscul real este mai subtil. Dacă ajustarea fiscală este amânată, costul finanțării poate crește, iar dacă ajustarea este făcută prin taxe excesive și reducerea investițiilor, economia poate intra într-o perioadă de stagnare prelungită.
Aceasta este, probabil, marea problemă a României până în 2030. Economia trebuie să crească pentru ca datoria să rămână sustenabilă, dar statul trebuie simultan să reducă deficitul. În același timp, populația activă scade, iar cheltuielile asociate îmbătrânirii populației vor crește. OECD estimează că populația cu vârsta între 20 și 64 de ani a scăzut de la 13,4 milioane în 1990 la 11,1 milioane în 2024 și ar putea coborî la aproximativ 8,5 milioane până în 2050.
Prin urmare, România are nevoie de o creștere economică bazată tot mai puțin pe numărul de persoane care lucrează și tot mai mult pe productivitatea fiecărei persoane. Aici apare una dintre cele mai importante vulnerabilități ale economiei românești. OECD arată că productivitatea muncii a crescut în medie cu 3,6% pe an în ultimele două decenii, ceea ce a permis recuperarea unei părți importante din decalajul față de economiile dezvoltate. Ritmul de convergență a încetinit însă, iar productivitatea muncii a scăzut cu 1,2% în 2024.
Acest fapt schimbă perspectiva asupra următorului deceniu. România nu mai poate construi prosperitatea în principal pe avantajul forței de muncă relativ ieftine. Va trebui să producă mai multă valoare prin tehnologie, automatizare, educație, energie competitivă și investiții în industrie. OECD consideră că România trebuie să treacă de la un model de creștere bazat pe costuri către unul bazat pe valoare adăugată mai mare, inovare și capacitatea firmelor românești de a absorbi tehnologie și know-how.
Din acest punct de vedere, următorii trei ani vor fi decisivi. Dacă guvernul reușește să reducă deficitul fără să sacrifice investițiile productive, România poate reveni după 2027 la un ritm de creștere de aproximativ 2,5–3,5% pe an. Nu este o prognoză spectaculoasă, dar este suficientă pentru continuarea convergenței europene. Dacă însă consolidarea fiscală se va baza predominant pe creșteri de taxe, iar investițiile publice vor deveni principala victimă a reducerii deficitului, România poate rămâne într-o zonă de creștere economică slabă până la sfârșitul deceniului.
Factorul politic va determina în mare măsură care dintre aceste două variante se va materializa. Instalarea guvernului condus de Luca Niculescu a încheiat în octombrie 2026 o perioadă de aproape șase luni de blocaj politic. Guvernul este însă unul minoritar și trebuie să obțină sprijin parlamentar pentru măsurile fiscale și pentru bugetul pe 2027. Reuters apreciază că stabilitatea noului guvern și capacitatea sa de a continua reducerea deficitului reprezintă elemente importante pentru încrederea investitorilor și pentru menținerea ratingului investițional.
Aici se află una dintre cele mai mari necunoscute ale perioadei următoare. România trebuie să ia măsuri impopulare înaintea alegerilor parlamentare din 2028. Partidele care susțin guvernarea vor avea, prin urmare, un stimulent puternic pentru a încetini reformele atunci când costul politic va deveni evident. În același timp, AUR are o poziție foarte puternică în sondaje, ceea ce creează presiune asupra întregului sistem politic. Nu cred că este corect să afirmăm că ascensiunea AUR conduce inevitabil către o schimbare de regim politic. O astfel de concluzie ar depăși ceea ce permit datele actuale. Mult mai probabil este ca AUR să devină principalul beneficiar al nemulțumirii produse de ajustarea economică. Dacă populația va percepe reducerea deficitului drept o operațiune prin care ea plătește costul erorilor administrației, în timp ce aparatul de stat rămâne în mare parte neschimbat, mesajul anti-sistem va câștiga forță. De aceea, evoluția economică și evoluția politică trebuie analizate împreună. O scădere a inflației și o revenire a economiei în 2027 ar putea reduce presiunea politică. O perioadă prelungită de stagnare, combinată cu noi taxe și diminuarea veniturilor reale, ar putea produce exact efectul opus.
Riscul financiar trebuie urmărit cu aceeași atenție. În octombrie, S&P a menținut România la BBB-, cu perspectivă negativă. Agenția estimează un deficit de 6,25% din PIB în 2026 și 5,8% în 2027. Cele trei mari agenții de rating mențin perspective negative asupra României, ceea ce înseamnă că țara se află la numai un pas de categoria speculativă. Aceasta este probabil cea mai importantă limită impusă guvernului. România nu își mai poate permite să trateze deficitul ca pe o problemă care poate fi împinsă de la un an la altul. Costul datoriei devine el însuși o componentă importantă a deficitului, iar necesarul de finanțare rămâne ridicat. În aceste condiții, piețele vor urmări mai puțin discursul politic și mai mult execuția bugetară.
În această ecuație există însă un avantaj strategic pe care România nu îl folosește încă la întreaga sa capacitate: energia. Producția de gaze din Marea Neagră, energia nucleară, dezvoltarea regenerabilelor și poziția geografică a României pot transforma țara într-un furnizor energetic important pentru Europa Centrală și de Sud-Est. Avantajul devine însă mult mai mare dacă energia este utilizată pentru dezvoltarea industriei interne. O țară care exportă energie obține venituri. O țară care folosește energie competitivă pentru a atrage producție industrială, tehnologie și capital creează valoare adăugată, locuri de muncă și venituri fiscale. Aici poate apărea una dintre cele mai importante oportunități ale României în perioada 2028–2035. Dacă politica energetică va fi corelată cu politica industrială, România poate deveni un centru regional pentru anumite sectoare industriale. Dacă cele două politici vor continua să fie tratate separat, avantajul energetic va fi mult mai mic.
În plan geopolitic, importanța României va continua să crească. Poziția la Marea Neagră, frontiera cu Ucraina și Republica Moldova, apartenența la NATO și capacitatea de a furniza energie și infrastructură pentru regiune îi conferă o relevanță strategică pe care România nu o avea în aceeași măsură înainte de războiul din Ucraina. Acest lucru va aduce și costuri. Cheltuielile pentru apărare vor crește, iar infrastructura militară și energetică va necesita investiții importante. În același timp, România va deveni mai expusă atacurilor cibernetice, operațiunilor de influență și presiunilor asupra infrastructurii critice. Nu consider însă probabil, în scenariul actual, un conflict militar direct pe teritoriul României. Riscurile cele mai plauzibile sunt cele indirecte, care afectează economia, infrastructura și stabilitatea politică.
Dacă toate aceste variabile sunt puse împreună, scenariul meu central pentru România până în 2030 este unul de stagnare relativă urmată de o reluare moderată a creșterii. Nu anticipez o prăbușire economică și nici o transformare rapidă într-o putere regională. Anticipez o perioadă în care România va fi obligată să își corecteze dezechilibrele acumulate, iar calitatea deciziilor politice va conta mai mult decât ritmul cu care se schimbă guvernele. În acest scenariu, România va rămâne ferm ancorată în Uniunea Europeană și NATO, va continua să primească investiții și fonduri europene, va deveni mai importantă pentru securitatea regională și va avea un avantaj energetic semnificativ. În același timp, presiunea fiscală va rămâne ridicată, populația activă va continua să scadă, iar conflictul politic dintre partidele tradiționale și forțele anti-sistem va deveni principala sursă de instabilitate internă.
Există însă un scenariu mai favorabil. România poate transforma actuala criză fiscală într-o reformă structurală. Dacă statul reduce cheltuielile ineficiente, protejează investițiile, îmbunătățește colectarea, atrage capital în industrie și folosește avantajul energetic pentru a crește producția internă, ritmul de convergență poate accelera după 2028. România ar intra atunci în următorul deceniu cu o economie mai productivă, o poziție energetică mai puternică și o relevanță geopolitică mai mare.
Există și scenariul negativ. Consolidarea fiscală eșuează, ratingul este retrogradat, costul finanțării crește, investițiile private încetinesc, iar măsurile fiscale produc o recesiune prelungită. În această situație, problema economică s-ar transforma rapid într-o problemă politică. AUR ar beneficia de nemulțumire, iar presiunea pentru alegeri anticipate și schimbarea radicală a configurației politice ar crește. Aș considera acest scenariu mai puțin probabil decât stagnarea controlată, dar suficient de serios pentru a fi urmărit.
Dacă ar trebui să reduc întreaga prognoză la o singură idee, aceasta ar fi următoarea: România nu va fi decisă în următorii patru ani de rezultatul unei singure alegeri, ci de capacitatea statului de a rezolva simultan problema deficitului, problema productivității, problema forței de muncă și problema utilizării avantajului energetic. În metodologia lui Tetlock, o prognoză bună trebuie să poată fi infirmată. De aceea, pentru România aș urmări în fiecare trimestru câteva semnale precise: deficitul bugetar, costul finanțării statului, evoluția ratingului suveran, investițiile private, absorbția fondurilor europene, productivitatea muncii, inflația, ocuparea forței de muncă și evoluția sprijinului electoral pentru partidele anti-sistem. Dacă aceste variabile se îmbunătățesc simultan în 2027 și 2028, probabilitatea unei Românii mai puternice în 2030 crește considerabil. Dacă se deteriorează împreună, trebuie revizuit rapid scenariul de bază.
