Anatomia austerității

Șocul din 2008–2010

O criză economică globală a izbucnit la finalul lui 2008, odată cu prăbușirea Lehman Brothers (15 septembrie 2008). Turbulențele financiare s-au transmis rapid, mai ales în Europa Centrală și de Est, adică în statele cu deficit de cont curent mare și dependență ridicată de capital extern. România avea atunci un deficit de cont curent de aproximativ 12% din PIB în 2007–2008 (Eurostat), iar creșterea economică, bazată în mare parte pe consum, s-a prăbușit brusc. Guvernul Emil Boc (care a preluat funcția în decembrie 2008) s-a confruntat cu o dublă constrângere privind scăderea veniturilor bugetare (în 2009, PIB-ul real a scăzut cu 7,1% potrivit INS) dar și lipsa unor rezerve bugetare solide. Deficitul bugetar a urcat rapid de la aproximativ 2,6% din PIB în 2008 la 9% din PIB în 2009 (raport CE). Soluția a fost atunci recurgerea la un acord de împrumut preventiv cu FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială, semnat în mai 2009, în valoare de 19,95 miliarde euro.

 

Iată și o parte dintre măsurile concrete luate de Guvernul Boc:

• Reducerea salariilor din sectorul public cu 25% și a unor beneficii sociale;
• Creșterea TVA de la 19% la 24% (în iulie 2010), după ce Curtea Constituțională a respins ideea tăierii pensiilor;
• Blocarea cumulului pensie-salariu la stat;
• Înghețarea angajărilor în administrație și reduceri de posturi;
• Plan de investiții publice de circa 20% din buget, cu accent pe infrastructură, pentru a stimula economia reală (sursa: Programul de Convergență 2010).

Scopul măsurilor a fost stabilizarea bugetară și recâștigarea încrederii piețelor financiare, într-un moment în care accesul la finanțare era fragil.

Criza actuală (2022–2025)

 

Criza economică actuală nu are un epicentru financiar singular, ci un cumul de șocuri succesive:

• Pandemia COVID-19 (2020–2021) a dus la un val de cheltuieli bugetare fără precedent, urmat de un puseu inflaționist accelerat în 2022–2023;
• Invazia Rusiei în Ucraina a generat un șoc energetic major: prețul gazului natural în Europa a depășit 300 EUR/MWh la apogeu (date ICE TTF Futures);
• Tensiunile geopolitice și fragmentarea blocurilor comerciale au accentuat presiunea pe lanțurile de aprovizionare;
• Cheltuielile exagerate pe care guvernanții le fac în anii electorali.

În România, deficitul bugetar a rămas structural ridicat (peste 5% din PIB în 2023, cu estimări CE pentru 2024–2025 care îl mențin la 5–6% în absența măsurilor corective). Datoria publică a urcat de la circa 20% din PIB în 2008 la aproape 60% în 2025.

 

Ce ne propune Guvernul Bolojan în 2025

 

În contextul actual, Ilie Bolojan, ca lider al unei guvernări reformiste (rol de coordonator informal al măsurilor de consolidare fiscală), își asumă răspunderea în Parlament pe un set de măsuri, din care menționez:

• Reducerea costurilor administrative: comasarea unor instituții, tăierea posturilor cu funcții pur decorative;
• Suspendarea sau recalibrarea unor programe de subvenții cu randament scăzut (ex. Rabla Clasic, Casa Verde);
• Creșteri de accize pe produse cu impact bugetar (combustibili, alcool) pentru a aduce venituri suplimentare;
• Disciplină mai severă în acordarea de avantaje fiscale;
• Regândirea ori chiar renunțarea la unele programe de investiții.

Nu există, deocamdată, un pachet amplu de investiții din bani publici anunțat, iar accentul se mută pe atragerea fondurilor din PNRR (~28 miliarde euro alocați până în 2026), cu absorbție încă modestă: la final de 2024, România era sub 30% rată de implementare reală (date oficiale MFE).

 

Ce au în comun cele două abordări?

 

Ambele etape au în comun o linie clară: tăierea cheltuielilor statului acolo unde pot fi considerate ineficiente. Guvernul Boc a optat direct pentru salarii și TVA, într-o logică de ajustare rapidă, forțată de FMI. Guvernul Bolojan propune reforme structurale la nivel local și central, dar încearcă să evite impactul direct imediat asupra salariilor nete ale bugetarilor, deși presiunile cresc.

Pentru investitori, măsurile de disciplină bugetară rămân un semnal pozitiv, dar cu condiția să fie coerente și predictibile. Fără un control ferm al deficitului, costul de finanțare al datoriei de stat riscă să rămână ridicat. În iunie 2025, randamentul mediu la titlurile pe 10 ani emise de România depășea 6% (sursa: BNR).

 

Care sunt abordările diferite?

 

Guvernul Boc a mizat pe investiții publice ca amortizor social și economic. Guvernul Bolojan, realist în fața constrângerilor bugetare, mută accentul pe o reorientare a subvențiilor și investițiilor. Propune mai puține programe cu impact simbolic, populist, și vrea mai multe proiecte cu impact economic măsurabil.

Este corect să spunem și că factorii externi influențează astăzi puternic coloana vertebrală a economiei. Prețul energiei rămâne instabil, UE discută noi norme de ajustare fiscală (reforma Pactului de Stabilitate), iar BCE este abia la începutul relaxării dobânzilor, cu riscuri reale de stagnare economică în Zona Euro. De asemenea, România va fi afectată direct și indirect de noile taxe vamale propuse de administrația americană. Cât de mult vor fi afectate exporturile de mărfuri din România, depinde de valoarea tarifelor impuse, dar și de reziliența economiei europene față de aceste tarife. În 2010, șocul a fost mai brutal, dar redresarea a fost mai clară odată cu remedierea cauzei, adică stabilizarea sistemului bancar.

 

Ce spun investitorii în astfel de situații?

 

În 2009–2010, investitorii străini au văzut acordul cu FMI drept un garant de credibilitate deoarece ratingurile României au fost susținute, iar piețele au răspuns printr-o stabilizare a randamentelor. Astăzi, lipsa unui colac extern de tip FMI înseamnă că investitorii urmăresc atent măsurile de reformă promovate de Guvern. Raportul Fitch (mai 2025) notează explicit: „Consolidarea fiscală credibilă este esențială pentru menținerea ratingului investment grade.” Pe scurt, piețele acceptă austeritatea dacă vine cu plan coerent și implementare reală. Jumătățile de măsură sunt penalizate imediat în costul finanțării deficitului bugetar.

 

O scurtă concluzie

 

Comparând cele două episoade de criză, lecția este destul de limpede. Austeritatea poate stabiliza, dar fără un plan robust de reformă structurală și investiții cu impact susținute de statul român, efectele se pot dovedi doar paliative. Guvernul Boc a avut norocul unui acord FMI care a ancorat credibilitatea externă. Guvernul Bolojan încearcă să mențină încrederea investitorilor prin măsuri dure de reformă fiscală și pe restructurarea aparatului administrativ pe care îl vrea mai suplu și mai eficient, o direcție de altfel logică, dar greu de impus fără un cost politic substanțial. Dacă România trebuie să învețe ceva din trecut, e faptul că disciplina bugetară nu e un scop în sine, ci o condiție ca motorul economic să nu se gripeze atunci când vine un nou șoc extern. Și, inevitabil, acesta va veni, fie că-i spune război, criză climatică sau turbulențe comerciale globale.

Lumea la răscruce

Săptămâna începe cu tensiuni simultane pe mai multe fronturi geopolitice, dar și cu semnale clare că ordinea globală își caută un nou echilibru. 

 

În războiul din Ucraina, dronele Kievului au lovit din nou infrastructura navală a Rusiei, vizând bazele Flotei din Marea Neagră, în Novorossiysk. După cel mai mare atac cu drone și rachete asupra Kievului, Moscova pare pregătită să deschidă o direcție ofensivă spre nord-vest, vizând Harkov, al doilea oraș ca mărime din Ucraina, într-un moment în care frontul estic e deja extrem de instabil.

 

Pe scena Orientului Mijlociu, se conturează o evoluție neașteptată. Donald Trump a declarat că un acord de încetare a focului în Gaza ar putea fi semnat chiar săptămâna aceasta. Luni, premierul israelian Bibi Netanyahu urmează să ajungă la Washington. Israelul ar fi gata să accepte exilarea conducerii militare Hamas și să ofere amnistie combatanților care depun armele. Între timp, rebelii houthi susținuți de Iran continuă să bombardeze porturi din Yemen, folosind drone și aeronave.

 

Liderii BRICS, reuniți la summitul din Brazilia, au semnat o declarație surprinzătoare în care  condamnă atacurile Kievului asupra teritoriului rus, dar se declară în favoarea unei păci negociate și solicită recunoașterea unui stat palestinian unificat. În plus, critică tarifele impuse de administrația Trump și presiunile SUA asupra Iranului.

 

Îngrijorări majore vin și din Asia-Pacific. Secretarul general NATO, Mark Rutte, avertizează că Beijingul ar putea fi tentat să invadeze Taiwanul în paralel cu un eventual atac rusesc asupra unui stat membru NATO. E un scenariu de coșmar, care ar pune la încercare solidaritatea occidentală pe două fronturi simultan.

 

Pe plan european, se înmulțesc semnalele de nemulțumire față de măsurile de austeritate. În Bulgaria, weekendul a adus proteste ample împotriva adoptării monedei euro de la 1 ianuarie 2026. 

 

Nu în ultimul rând, scena internă se anunță tensionată. Parlamentul României se reunește astăzi pentru angajarea răspunderii Guvernului pe pachetul de măsuri de austeritate. Opoziția are la dispoziție trei zile să depună moțiune de cenzură, un test politic major pentru actuala coaliție guvernamentală. Tot astăzi, sindicaliștii de la Sanitas, dar și cei din Educație vor protesta luni în fața Parlamentului împotriva măsurilor fiscale propuse de Guvern.

 

Privite în ansamblu, aceste evoluții subliniază un lucru evident. În lume, riscurile de fragmentare și instabilitate cresc pe toate planurile, de la confruntările militare convenționale la repoziționările de alianțe economice și politice. În joc nu mai sunt doar granițe și resurse, ci și capacitatea liderilor de a gestiona presiunea multiplă: economică, socială și militară. În mod paradoxal, atât pe scena internațională, cât și în interiorul unor națiuni,  tocmai în haosul generat de aceste crize se pot contura și șansele unor acorduri istorice, dacă diplomația și interesul public prevalează în fața radicalizării. Când să închei acest articol pe un ton optimist, brusc îmi vine în minte un citat din Alexis de Tocqueville: "Momentele cele mai periculoase pentru un regim sunt, de obicei, cele în care încearcă să se reformeze". Gata, s-a zis și cu optimismul pe ziua de astăzi ...

 

 

O vară fierbinte: reforme promise, realități incomode

Ne aflăm la începutul unei guvernări care, prin mixul de măsuri anunțate, are potențialul de a declanșa rapid o serie de tensiuni sociale. Programul de reforme structurale urmărește optimizarea funcționării aparatului administrativ și corectarea deficitelor bugetare cronice, însă transpunerea acestuia în practică se dovedește extrem de dificilă. Administrația publică reacționează prin diverse forme de protest local, mediul de afaceri evaluează cu prudență noile constrângeri fiscale, iar percepția publică rămâne extrem de volatilă, fiind influențată atât de efectele economice directe, cât și de calitatea mecanismelor de comunicare și consultare cu societatea.

Pe termen scurt, se profilează deja câteva blocaje majore. Pe de o parte, administrația publică, care percepe aceste măsuri drept o amenințare directă, manifestă un reflex de rezistență instituțională și solicită ca măsurile de austeritate să debuteze cu măsuri privind reducerea sau chiar eliminarea finanțării partidelor politice, ajustarea veniturilor parlamentarilor și miniștrilor, respectiv cu eliminarea unor privilegii precum pensiile speciale. Pe de altă parte, pentru mediul privat, reforma fiscală care implică majorări de taxe și impozite, rămâne o temă cu potențial conflictual ridicat, dacă nu este însoțită de o reformă instituțională reală.

Suntem în luna iulie și, după multiple amânări motivate electoral, pentru noul guvern, spațiul de manevră este deja extrem de restrâns. Presiunea deficitului bugetar este la cote de avarie, fluxurile de finanțare europeană sunt condiționate de reforme concrete, iar un pachet de concedieri colective sau majorări fiscale aplicate fără o analiză riguroasă ar putea amplifica tensiunile sociale într-o manieră dificil de gestionat. Într-un context geopolitic în care stabilitatea și predictibilitatea sunt esențiale, orice decizie pripită sau insuficient fundamentată generează costuri exponențiale, atât economic, cât și politic.

Îi îndemn pe toți cei direct vizați sau doar interesați de aceste evoluții, să analizeze cu atenție textele legislative în vigoare și să consulte exclusiv surse oficiale pentru a lua cunoștință de hotărârile guvernamentale. Verificarea informațiilor și înțelegerea corectă a implicațiilor juridice și economice devin esențiale pentru oricine vrea să reacționeze responsabil și argumentat. Un lucru rămâne însă cert: vara aceasta se anunță „fierbinte” nu doar din punct de vedere meteorologic, ci și prin prisma tensiunilor socio-politice și a nivelului de acceptare publică a reformelor propuse.

Statul captiv: sau despre cum o democrație fără memorie a ajuns prizoniera propriei birocrații

România post-comunistă nu a fost niciodată cu adevărat eliberată din tentaculele sistemului. A fost doar reconfigurată. O schimbare de decor, nu de scenariu. Actorii au rămas aceiași, doar costumele s-au schimbat. Lipsa unei rupturi reale după 1989, o lustrație autentică, o separare clară între trecut și viitor  a permis vechii elite administrative, formate din activiști, ofițeri și birocrați ai regimului totalitar, să se metamorfozeze în noii stăpâni ai democrației. Revoluția s-a oprit la jumătate. 

Instituțiile n-au fost niciodată întoarse cu fața spre cetățean. Ele au devenit enclave ale unei clase birocratice auto-protejate, în care funcția publică a fost convertită în privilegiu privat. Aparatul de stat a crescut, s-a îngreunat, s-a complicat până la absurd, nu din nevoia de eficiență, ci din dorința de a înmulți locurile călduțe, de a distribui rente și a fideliza rețele. În acest sistem, cetățenii au fost tratați nu ca parteneri, ci ca supuși. Drepturile au devenit favoruri. Accesul la servicii a fost condiționat de „apropieri”. Iar alternativa politică reală a fost sistematic sabotată: partidele istorice au fost marginalizate, formațiunile civice au fost demonizate, ideile reformiste au fost fie cooptate și golite de substanță, fie înecate în zgomotul propagandei. Stânga tradițională, care ar fi trebuit să apere interesul comun și egalitatea în fața legii, a fost confiscată de o elită administrativă conservatoare, interesată mai degrabă de menținerea propriului confort decât de redistribuția justă a resurselor. Dreapta, în schimb, a fost deseori tributară unei retorici fără acoperire, lipsită de eficiență, incapabilă să genereze un proiect solid de modernizare instituțională. În acest context, nu a contat câți miniștri s-au schimbat, câți prim-miniștri s-au perindat, câte coaliții s-au format. Statul a rămas prizonierul unei clase funcționărești supradimensionate și politizate, care a văzut în el nu un instrument al binelui comun, ci o sursă de beneficii private.

Alegerile prezidențiale de anul trecut și din primăvara acestui an, au fost, în mod neașteptat, un moment de clarificare. O majoritate a electoratului a sancționat vizibil modelul de guvernare clientelar, votând pentru limitarea privilegiilor și resetarea aparatului public. Votul a fost, în fond, unul anti-sistemic, nu neapărat împotriva democrației, ci împotriva unei forme pervertite a ei, în care elitele birocratice se substituiau interesului general.

Astăzi, avem o nouă formulă de guvernare condusă de un președinte cu profil reformist și un premier recunoscut pentru pragmatism și eficiență administrativă. În jurul lor s-a coagulat un proiect de reconstrucție a statului, unul bazat pe criterii de competență, pe transparență și pe responsabilitate fiscală. Însă vechiul sistem nu se predă ușor. Conservatorii ideologici care domină zona birocratică au acceptat formal reformele, dar lucrează deja la subminarea lor. Două numiri recente în funcții-cheie, una la nivelul Curții Constituționale, alta la Instanța supremă, arată că logica fidelității de partid, a recompensei pentru loialitate și a disprețului față de competență este încă vie. Nu contează CV-ul, nu contează meritul profesional, contează apartenența, disponibilitatea de a servi. Aceasta este de fapt esența sistemului: nu ideologia, ci rețeaua, nu viziunea, ci controlul, nu politica, ci sforăria. Orice persoana avizată înțelege că nu este vorba doar de austeritate sau de eficiență economică. În esență, este vorba de reconstrucția unei culturi publice, despre transformarea unei administrații opace într-un serviciu real. Despre trecerea de la favor la drept, de la clientelă la binele public. Acest deziderat nu este însă posibil fără reforma clasei politice, a principalelor formațiuni politice parlamentare, și de aceea presiunea publică trebuie să rămână constantă.

Fereastra încă deschisă  astăzi, s-ar putea închide curând, mai ales dacă reformatorii se pierd în calcule, iar vechile structuri își recuperează pozițiile. Conservatorismul birocratic, adesea mascat în loialitate față de stat sau valori tradiționale va încerca mereu să se reinstaleze, odată ce criza bugetară e depășită și memoria colectivă începe să slăbească. Alegerile parlamentare viitoare vor fi, cel mai probabil, verdictul final. Până atunci, România are o alegere de făcut: rămâne captivă într-un stat confiscat sau redescoperă contractul social dintre cetățean și instituții?