România post-comunistă nu a fost niciodată cu adevărat eliberată din tentaculele sistemului. A fost doar reconfigurată. O schimbare de decor, nu de scenariu. Actorii au rămas aceiași, doar costumele s-au schimbat. Lipsa unei rupturi reale după 1989, o lustrație autentică, o separare clară între trecut și viitor a permis vechii elite administrative, formate din activiști, ofițeri și birocrați ai regimului totalitar, să se metamorfozeze în noii stăpâni ai democrației. Revoluția s-a oprit la jumătate.
Instituțiile n-au fost niciodată întoarse cu fața spre cetățean. Ele au devenit enclave ale unei clase birocratice auto-protejate, în care funcția publică a fost convertită în privilegiu privat. Aparatul de stat a crescut, s-a îngreunat, s-a complicat până la absurd, nu din nevoia de eficiență, ci din dorința de a înmulți locurile călduțe, de a distribui rente și a fideliza rețele. În acest sistem, cetățenii au fost tratați nu ca parteneri, ci ca supuși. Drepturile au devenit favoruri. Accesul la servicii a fost condiționat de „apropieri”. Iar alternativa politică reală a fost sistematic sabotată: partidele istorice au fost marginalizate, formațiunile civice au fost demonizate, ideile reformiste au fost fie cooptate și golite de substanță, fie înecate în zgomotul propagandei. Stânga tradițională, care ar fi trebuit să apere interesul comun și egalitatea în fața legii, a fost confiscată de o elită administrativă conservatoare, interesată mai degrabă de menținerea propriului confort decât de redistribuția justă a resurselor. Dreapta, în schimb, a fost deseori tributară unei retorici fără acoperire, lipsită de eficiență, incapabilă să genereze un proiect solid de modernizare instituțională. În acest context, nu a contat câți miniștri s-au schimbat, câți prim-miniștri s-au perindat, câte coaliții s-au format. Statul a rămas prizonierul unei clase funcționărești supradimensionate și politizate, care a văzut în el nu un instrument al binelui comun, ci o sursă de beneficii private.
Alegerile prezidențiale de anul trecut și din primăvara acestui an, au fost, în mod neașteptat, un moment de clarificare. O majoritate a electoratului a sancționat vizibil modelul de guvernare clientelar, votând pentru limitarea privilegiilor și resetarea aparatului public. Votul a fost, în fond, unul anti-sistemic, nu neapărat împotriva democrației, ci împotriva unei forme pervertite a ei, în care elitele birocratice se substituiau interesului general.
Astăzi, avem o nouă formulă de guvernare condusă de un președinte cu profil reformist și un premier recunoscut pentru pragmatism și eficiență administrativă. În jurul lor s-a coagulat un proiect de reconstrucție a statului, unul bazat pe criterii de competență, pe transparență și pe responsabilitate fiscală. Însă vechiul sistem nu se predă ușor. Conservatorii ideologici care domină zona birocratică au acceptat formal reformele, dar lucrează deja la subminarea lor. Două numiri recente în funcții-cheie, una la nivelul Curții Constituționale, alta la Instanța supremă, arată că logica fidelității de partid, a recompensei pentru loialitate și a disprețului față de competență este încă vie. Nu contează CV-ul, nu contează meritul profesional, contează apartenența, disponibilitatea de a servi. Aceasta este de fapt esența sistemului: nu ideologia, ci rețeaua, nu viziunea, ci controlul, nu politica, ci sforăria. Orice persoana avizată înțelege că nu este vorba doar de austeritate sau de eficiență economică. În esență, este vorba de reconstrucția unei culturi publice, despre transformarea unei administrații opace într-un serviciu real. Despre trecerea de la favor la drept, de la clientelă la binele public. Acest deziderat nu este însă posibil fără reforma clasei politice, a principalelor formațiuni politice parlamentare, și de aceea presiunea publică trebuie să rămână constantă.
Fereastra încă deschisă astăzi, s-ar putea închide curând, mai ales dacă reformatorii se pierd în calcule, iar vechile structuri își recuperează pozițiile. Conservatorismul birocratic, adesea mascat în loialitate față de stat sau valori tradiționale va încerca mereu să se reinstaleze, odată ce criza bugetară e depășită și memoria colectivă începe să slăbească. Alegerile parlamentare viitoare vor fi, cel mai probabil, verdictul final. Până atunci, România are o alegere de făcut: rămâne captivă într-un stat confiscat sau redescoperă contractul social dintre cetățean și instituții?
