Poate pare departe, dar ceea ce se întâmplă acum între Israel și Iran ne afectează și pe noi. Prețurile la energie, stabilitatea regiunii, chiar și echilibrul
global sunt extrem de fragile. Ceea ce se întâmplă, nu e doar un schimb de rachete și declarații, este un joc global între marile puteri, în care nu numai programul nuclear iranian este vizat. Reașezarea faliilor de putere dar și energia, accesul la mineralele rare, sunt și ele pe tabla de șah a principalilor actori, iar fiecare mutare, fie ea doar la nivel de pioni, contează.
Israelul și
Iranul se află într-o fază de confruntare controlată, în care fiecare acțiune
pare gândită să atingă punctul maxim fără să-l depășească. Iar din spate,
marile puteri joacă fiecare cu propriile interese. Donald Trump susține Israelul fără ezitări, pune presiune pe Iran și
aduce din nou în discuție ideea de „regim change”, chiar dacă nu o spune întotdeauna direct. Administrația lui pare hotărâtă să mențină presiunea economică și
militară, dar fără să declanșeze un conflict total. Cel puțin deocamdată. Iranul,
la rândul său, răspunde cu avertismente și promisiuni de răzbunare, dar fără să
facă pasul decisiv. Teheranul știe că nu poate susține un război prelungit împotriva Israelului sau a SUA, mai ales într-un context intern fragil și cu
economia sugrumată de sancțiuni. La rândul ei, Rusia
condamnă dar face calcule. Kremlinul critică acțiunile Israelului și ale
americanilor, dar în același timp profită de pe urma crizei. Prețul petrolului
a crescut, piața globală e agitată, iar influența Rusiei în Orientul Mijlociu e
din nou valoroasă. China
e calmă și pragmatică. Nu vrea conflict, pentru că are nevoie de stabilitate în
regiune, atât pentru importurile de energie, cât și pentru proiectele sale
comerciale. Susține Iranul, dar cu o voce joasă, discretă. În paralel, se
poziționează ca mediator, alimentând ideea că BRICS ar putea deveni un jucător
global serios.
Și
aici se schimbă registrul.
Iranul
este acum membru BRICS, alături de alte economii emergente. În teorie, ar
trebui să existe o solidaritate economică și politică. În realitate, fiecare
membru BRICS acționează pe cont propriu. China cumpără petrol iranian, dar nu
vrea să supere Occidentul. Rusia se folosește de haosul regional ca să-și
crească exporturile proprii de produse petroliere. India, având în vedere relațiile tensionate cu Pakistanul și glaciare cu China, evită să se implice. Brazilia este departe și este ocupată
cu ale sale. Pe
piața energiei, conflictul se simte deja. Prețurile cresc, nervozitatea e
generală, contractele se renegociază. Fiecare atac sau amenințare cu închiderea strâmtorii Ormuz, afectează
direct fluxurile de petrol și gaze naturale. Iranul pierde clienți, Rusia se oferă ca
alternativă, iar statele BRICS se întreabă, în șoaptă deocamdată, cât mai pot păstra
această mască de alianță funcțională.
Concluzia?
Suntem
într-o etapă tensionată, în care mergem cu pași mărunți spre marginea prăpastiei. Fiecare actor
încearcă să evite o criză incontrolabilă, dar în același timp își maximizează avantajele strategice. Iar
în spatele tuturor acestor mutări, vă asigur că energia rămâne o miză reală. Nu
știm în acest moment dacă urmează o înghețare a ostilităților, reluarea negocierilor pe dosarul nuclear iranian, sau avem parte de o escaladare care, teoretic, nu folosește nimănui. Dar știm că, până se liniștesc vulturii războiului, o decizie legată de închiderea strâmtorii Ormuz, prin care curge aproximativ 20% din cererea globală de petrol și gaze naturale, ne poate afecta pe toți, într-un fel sau altul.
