Decizia CCR: Lovitură neașteptată pentru transparență și democrație

 
Astăzi, 29 mai 2025, Curtea Constituțională a României a luat o Decizie care a picat ca un trăsnet peste societatea civilă, jurnaliști și cetățeni preocupați de ce se întâmplă cu banii publici: declarațiile de avere și interese ale demnitarilor nu vor mai fi publice. CCR a decis că anumite prevederi din Legea 176/2010, cele care permiteau publicarea online a declarațiilor, inclusiv informațiile despre veniturile soților și copiilor, sunt neconstituționale. Practic, una dintre cele mai importante unelte pentru controlul cetățenesc și jurnalistic al puterii dispare peste noapte.
 
Ce înseamnă, de fapt, această decizie?
 
Declarațiile de avere au fost, ani de zile, un instrument prin care jurnaliștii și activiștii descopereau averi nejustificate, conflicte de interese sau potențiale cazuri de corupție. Erau un fel de barometru al onestității pentru cei aflați în funcții publice. Cu ajutorul lor, presa putea verifica dacă un demnitar cu salariu de bugetar nu cumva conducea un bolid de lux sau își cumpăra proprietăți imposibil de justificat legal. De acum înainte, aceste declarații nu vor mai putea fi accesate public. Motivul? Curtea spune că publicarea lor încalcă dreptul la viață privată garantat de Constituție, mai ales când vine vorba de membrii familiei.
 
De ce ne afectează pe toți?
 
Să ne imaginăm o redacție care primește un pont despre un politician care își construiește un palat într-o zonă de lux. Fără declarația de avere, jurnaliștii nu mai pot verifica dacă acea avere corespunde cu veniturile oficiale. Fără transparență, demnitarii scapă de ochii publici. Mai mult, prin eliminarea obligației de a declara veniturile soților și copiilor, se deschide larg poarta pentru ascunderea averilor. Bunurile pot fi trecute pe numele rudelor, iar opinia publică n-ar mai avea nicio șansă să afle adevărul.
 
Așa cum este firesc, după anunțul deciziei, reacțiile n-au întârziat să apară. Din mediul online, din redacții, de la activiști și ONG-uri, mulți au spus același lucru: suntem neplăcut surprinși de această Decizie. Cei care sunt plătiți din bani publici, pot să nu mai fie transparenți. Jurnaliștii și societatea civilă sunt acum puși în situația de a lupta cu mâinile legate. E greu să nu vezi această Decizie ca pe un pas înapoi. Nu doar pentru întreg sistemul anticorupție, dar și pentru presă sau ONG-uri. Pentru toți cei care cred că statul ar trebui să fie în slujba cetățeanului, nu invers.
 
România, în contratimp cu lumea democratică?
 
Realitatea este că România se izolează prin această decizie. Peste 150 de țări au sisteme prin care averile oficialilor sunt transparente. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus clar, încă din 2005 (în cazul Wypych vs. Polonia), că publicarea declarațiilor de avere nu încalcă dreptul la viață privată, atâta timp cât servește interesul public. România, pare să tragă cortina exact atunci când avea mai multă nevoie de lumină. Și riscă nu doar pierderea încrederii cetățenilor, ci și imaginea în fața partenerilor internaționali.
 
Dacă nu vrem să ne obișnuim cu opacitatea, trebuie să reacționăm. Cum?
 
1. Așteptăm motivarea completă a CCR. Speranța este ca judecătorii să clarifice că doar informațiile sensibile despre familie trebuie protejate, nu și averile oficiale. E o diferență uriașă între viața privată și controlul democratic.
 
2. Parlamentul trebuie să modifice Legea 176/2010 pentru a o pune în acord cu Constituția, dar fără a distruge esența transparenței. Datele sensibile pot fi anonimizate, dar esențialul, averea demnitarului, trebuie să rămână public.
 
3. Presa și societatea civilă trebuie să țină subiectul viu. Aceasta nu este o bătălie pierdută, ci o etapă într-un proces mai larg. Investigațiile jurnalistice, campaniile publice, petițiile, toate pot pune presiune pe autorități.
 
Decizia CCR este un semnal de alarmă puternic. Dacă azi renunțăm la transparență, mâine vom renunța la încredere. Iar fără încredere, niciun stat nu poate funcționa bine. Vrem o țară în care demnitarii răspund în fața cetățenilor? Sau una în care puterea se ascunde în umbre? Alegerea e a noastră. Iar dacă nu luăm atitudine acum, s-ar putea ca data viitoare să aflăm prea târziu ce a fost pierdut.

România a ales între teamă și speranță

 Alegerile prezidențiale s-au încheiat. Nicușor Dan, a reușit să coaguleze în jurul său o Românie urbană și pro-europeană. Câștigător cu 53,60% din voturile exprimate, acesta l-a învins pe George Simion, care a obținut 46,40%, într-un scrutin tensionat, dar istoric. A fost o alegere nu doar între doi candidați, ci între două viziuni diametral opuse despre viitorul României. Una care privește spre Vest, susține apartenența la UE și NATO, dar speră mai multǎ transparență şi competență guvernamentală, cealaltă, alimentată de resentimente, suveranism și un discurs naționalist care a câștigat teren în ultimii ani. Faptul că diferența a fost de doar 829.589 de voturi spune multe. Din păcate, România este în acest moment polarizată, profund divizată, prinsă între teamă și speranță. Prezența la vot (64,72%) şi recordul absolut de 1,64 milioane de voturi în diaspora, ne arată că românii nu au rămas indiferenți, dimpotrivă, conștientizarea gravității momentului a generat o mobilizare rar întâlnită. Nicușor Dan nu a câștigat doar datorită imaginii sale de candidat independent, ci mai ales pentru că a devenit simbolul unui „nu” clar și vocal spus extremismului. Campania sa, deși fără accente emoționale, a fost percepută ca o ancoră de luciditate într-un peisaj politic tot mai isterizat. Îndemn însă, sǎ ne facem speranțe moderate, fiindcă amăgirea poate produce rapid așteptări care exced realitatea socială și economică. Urmează o perioadă dificil de gestionat. Fisura socială nu dispare odată cu rezultatul votului, dimpotrivă, sunt necesare soluții economice dureroase care nu pot produce efecte pozitive pe termen scurt.

Victoria lui Nicușor Dan este fără îndoială o gură de oxigen, dar nu este un cec în alb. Este o responsabilitate uriașă, fiindcă eventuala dezamăgire a celor care l-au susținut va alimenta și mai mult valul extremist dacă promisiunile rămân neîmplinite. Alegerile din 2025 trebuie să fie începutul unei reconstrucții morale și instituționale, nu doar o pauză de respiro între crize. România a ales speranța. Să vedem dacă vom ști să o păstrăm vie.

Cine transformă nehotărârea în vot, câștigă!

 Turul al doilea al alegerilor prezidențiale din România, programat pentru 18 mai 2025, se conturează drept unul dintre cele mai tensionate momente electorale din ultimele decenii. Diferența actuală de voturi între George Simion și Nicușor Dan este de aproape 1,9 milioane de voturi, dar acest avantaj aparent poate fi volatil. Două fenomene electorale vor defini rezultatul: polarizarea și mobilizarea electoratului. Polarizarea politică actuală împarte astǎzi România între două viziuni radical diferite: una naționalistă, conservatoare și suveranistă (Simion), și alta modernistă, pro-europeană și tehnocrată (Nicuşor). Într-un astfel de context, alegătorii își întăresc opțiunile și devin tot mai puțin influențabili. Astfel, prezența la urne devine decisivă. În primul tur, prezența a fost de 53,2%. O creștere cu 2-4 puncte procentuale în turul al doilea poate schimba fundamental calculele. Votanții tineri, apatici sau indeciși pot înclina balanța. Fiecare punct procentual în plus de prezență poate aduce cca 170.000 de voturi noi, în majoritate favorabile lui Nicușor Dan.

 Iată trei scenarii probabile:

 Scenariul 1: Prezență scăzută (~53%): Simion câștigă confortabil, diferența rămâne mare.

 Scenariul 2: Prezență medie (55–57%): Nicuşor Dan recuperează până la 600.000 de voturi. Cursa devine strânsă.

 Scenariul 3: Prezență mare (58–60%): Nicuşor Dan poate anula ecartul și chiar îl poate depăși pe Simion, dacă redistribuirea voturilor de la candidații eliminați îl favorizează.

 Concluzie: De regulă polarizarea excesivă oferă stabilitate și predictibilitate, în special pentru candidatul aflat în avantaj dupa primul tur. Însă mobilizarea este cheia care poate răsturna acest echilibru. Turul al doilea nu va fi câștigat de candidatul cu cei mai mulți alegători ipotetici, ci de cel care reușește să-i aducă efectiv la urne. Cu alte cuvinte, victoria va aparține celui care convinge majoritatea românilor să voteze din nou.