Într-un fel sau altul, o epocă se încheie. Am cugetat în ce cheie să scriu
despre asta. Iar concluzia este că nu pot scrie nici cu patimă, nici cu patos.
N-am fost nici apropiat, nici direct afectat de deciziile controversate pe care
le-a luat. N-am fost într-o poziție în care să-i fi simțit influența ca pe o
binefacere sau ca pe o nedreptate gravă, personală. Iar în decembrie 1989 și în
anii tulburi care au urmat, am fost acolo doar ca un martor al istoriei, nu ca
actor. Am fost doar un spectator lucid, care s-a ferit să devină victimă.
Ulterior, l-am cunoscut, dar principiile noastre politice au fost mereu opuse.
De aceea, nu mă simt chemat nici să-l condamn, nici să-l reabilitez. S-au spus
și se vor mai spune multe, cu fapte, cu date, cu emoții sincere sau cu interese
reîncălzite. Dar nu toate vocile trebuie să judece. Unele pot doar să tacă
decent sau să constate, fără ostilitate și fără omagiu.
Pentru mine, Ion Iliescu rămâne o figură controversată a unei tranziții începute sub presiunea istoriei și derulate, adesea, într-un amestec de haos, teamă și oportunism. Președintele Iliescu a fost acolo unde nu aveam un precedent și a lăsat în urmă o societate care încă își mai caută reperele. Cât îi aparțin meritele sau greșelile, va decide de acum încolo istoria. Eu mă opresc la constatarea unui sfârșit. Moare nu doar un om, ci o întreagă filosofie de a înțelege puterea în România. Și poate că, dincolo de judecăți și verdicte, e loc și pentru tăcere. Nu ca evitare, ci ca formă de demnitate în fața unor ani care încă dor pentru unii și care, pentru alții, n-au spus tot ce aveau de spus. Dumnezeu să-l odihnească!
