Legea europeană privind libertatea mass-media

De astăzi, 8 august 2025, Uniunea Europeană intră într-o nouă etapă în protejarea spațiului public. Regulamentul privind libertatea mass-media (European Media Freedom Act – EMFA) nu mai este doar un document adoptat și publicat în Jurnalul Oficial al UE, ci un set de reguli obligatorii și aplicabile în toate statele membre. Adoptată formal în mai 2024, această lege-cadru a parcurs, timp de peste un an, etapele de pregătire și transpunere administrativă, iar de astăzi își intră pe deplin în drepturi.

Textul regulamentului este, în esență, o cartă europeană a libertății și independenței mass-media. Prevede interdicția explicită a oricărei ingerințe politice în conținutul editorial, stabilește norme de transparență a proprietății asupra instituțiilor de presă și introduce garanții pentru protejarea surselor jurnalistice. Un element-cheie este obligația ca alocarea publicității plătite din bani publici să fie transparentă, echitabilă și bazată pe criterii obiective, eliminându-se practica direcționării fondurilor către presa „prietenoasă” politic.
 
La fel de important, regulamentul creează Consiliul European pentru Servicii Media, un organism format din reprezentanți ai autorităților naționale de reglementare, cu putere de coordonare și intervenție în caz de încălcare a principiilor stabilite. Această structură poate solicita măsuri corective rapide și poate sesiza Comisia Europeană atunci când libertatea editorială este amenințată.
 
România și testul aplicării
 
În teorie, România ar trebui să fie printre statele unde EMFA va avea efecte imediate, pentru că piața media este deja marcată de concentrarea proprietății, dependența economică de bani publici și presiuni politice evidente. În practică, însă, experiența noastră arată că problema nu este lipsa legilor, ci modul în care acestea sunt ocolite sau interpretate „creativ”. Un exemplu previzibil este cel al contractelor de publicitate plătite de instituții publice sau companii de stat. În România, direcționarea acestora către publicații „aliniate” este o practică veche, cu mecanisme sofisticate de mascarea surselor și sumele. EMFA obligă publicarea acestor alocări în registre clare și accesibile, ceea ce, dacă va fi aplicat strict, ar putea dezvălui harta reală a influenței financiare asupra presei.
 
Miza strategică
 
Libertatea presei este un concept abstract dacă nu este susținut de resurse, protecție juridică și acces real la informație. EMFA oferă, în premieră, o arhitectură europeană obligatorie, ceea ce înseamnă că o încălcare gravă în România nu va mai fi doar „o problemă internă”, ci un caz european cu proceduri și sancțiuni la nivelul UE. Dacă regulamentul va funcționa așa cum este gândit, România ar putea vedea o schimbare structurală în relația dintre politică și media. Dacă nu, vom avea încă o lege bună pe hârtie și un capitol pierdut în lupta pentru integritatea spațiului public.
 
Într-un moment în care spațiul informațional este asaltat de propagandă, dezinformare și rețele opace de influență, EMFA nu este doar un text juridic, ci un test de maturitate democratică. Iar rezultatul acestui test va depinde, în România, nu de Bruxelles, ci de cât de serios ne vom lua propriile obligații.

A murit Ion Iliescu

Într-un fel sau altul, o epocă se încheie. Am cugetat în ce cheie să scriu despre asta. Iar concluzia este că nu pot scrie nici cu patimă, nici cu patos. N-am fost nici apropiat, nici direct afectat de deciziile controversate pe care le-a luat. N-am fost într-o poziție în care să-i fi simțit influența ca pe o binefacere sau ca pe o nedreptate gravă, personală. Iar în decembrie 1989 și în anii tulburi care au urmat, am fost acolo doar ca un martor al istoriei, nu ca actor. Am fost doar un spectator lucid, care s-a ferit să devină victimă. Ulterior, l-am cunoscut, dar principiile noastre politice au fost mereu opuse. De aceea, nu mă simt chemat nici să-l condamn, nici să-l reabilitez. S-au spus și se vor mai spune multe, cu fapte, cu date, cu emoții sincere sau cu interese reîncălzite. Dar nu toate vocile trebuie să judece. Unele pot doar să tacă decent sau să constate, fără ostilitate și fără omagiu.

Pentru mine, Ion Iliescu rămâne o figură controversată a unei tranziții începute sub presiunea istoriei și derulate, adesea, într-un amestec de haos, teamă și oportunism. Președintele Iliescu a fost acolo unde nu aveam un precedent și a lăsat în urmă o societate care încă își mai caută reperele. Cât îi aparțin meritele sau greșelile, va decide de acum încolo istoria. Eu mă opresc la constatarea unui sfârșit. Moare nu doar un om, ci o întreagă filosofie de a înțelege puterea în România. Și poate că, dincolo de judecăți și verdicte, e loc și pentru tăcere. Nu ca evitare, ci ca formă de demnitate în fața unor ani care încă dor pentru unii și care, pentru alții, n-au spus tot ce aveau de spus. Dumnezeu să-l odihnească!

Anatomia austerității

Șocul din 2008–2010

O criză economică globală a izbucnit la finalul lui 2008, odată cu prăbușirea Lehman Brothers (15 septembrie 2008). Turbulențele financiare s-au transmis rapid, mai ales în Europa Centrală și de Est, adică în statele cu deficit de cont curent mare și dependență ridicată de capital extern. România avea atunci un deficit de cont curent de aproximativ 12% din PIB în 2007–2008 (Eurostat), iar creșterea economică, bazată în mare parte pe consum, s-a prăbușit brusc. Guvernul Emil Boc (care a preluat funcția în decembrie 2008) s-a confruntat cu o dublă constrângere privind scăderea veniturilor bugetare (în 2009, PIB-ul real a scăzut cu 7,1% potrivit INS) dar și lipsa unor rezerve bugetare solide. Deficitul bugetar a urcat rapid de la aproximativ 2,6% din PIB în 2008 la 9% din PIB în 2009 (raport CE). Soluția a fost atunci recurgerea la un acord de împrumut preventiv cu FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială, semnat în mai 2009, în valoare de 19,95 miliarde euro.

 

Iată și o parte dintre măsurile concrete luate de Guvernul Boc:

• Reducerea salariilor din sectorul public cu 25% și a unor beneficii sociale;
• Creșterea TVA de la 19% la 24% (în iulie 2010), după ce Curtea Constituțională a respins ideea tăierii pensiilor;
• Blocarea cumulului pensie-salariu la stat;
• Înghețarea angajărilor în administrație și reduceri de posturi;
• Plan de investiții publice de circa 20% din buget, cu accent pe infrastructură, pentru a stimula economia reală (sursa: Programul de Convergență 2010).

Scopul măsurilor a fost stabilizarea bugetară și recâștigarea încrederii piețelor financiare, într-un moment în care accesul la finanțare era fragil.

Criza actuală (2022–2025)

 

Criza economică actuală nu are un epicentru financiar singular, ci un cumul de șocuri succesive:

• Pandemia COVID-19 (2020–2021) a dus la un val de cheltuieli bugetare fără precedent, urmat de un puseu inflaționist accelerat în 2022–2023;
• Invazia Rusiei în Ucraina a generat un șoc energetic major: prețul gazului natural în Europa a depășit 300 EUR/MWh la apogeu (date ICE TTF Futures);
• Tensiunile geopolitice și fragmentarea blocurilor comerciale au accentuat presiunea pe lanțurile de aprovizionare;
• Cheltuielile exagerate pe care guvernanții le fac în anii electorali.

În România, deficitul bugetar a rămas structural ridicat (peste 5% din PIB în 2023, cu estimări CE pentru 2024–2025 care îl mențin la 5–6% în absența măsurilor corective). Datoria publică a urcat de la circa 20% din PIB în 2008 la aproape 60% în 2025.

 

Ce ne propune Guvernul Bolojan în 2025

 

În contextul actual, Ilie Bolojan, ca lider al unei guvernări reformiste (rol de coordonator informal al măsurilor de consolidare fiscală), își asumă răspunderea în Parlament pe un set de măsuri, din care menționez:

• Reducerea costurilor administrative: comasarea unor instituții, tăierea posturilor cu funcții pur decorative;
• Suspendarea sau recalibrarea unor programe de subvenții cu randament scăzut (ex. Rabla Clasic, Casa Verde);
• Creșteri de accize pe produse cu impact bugetar (combustibili, alcool) pentru a aduce venituri suplimentare;
• Disciplină mai severă în acordarea de avantaje fiscale;
• Regândirea ori chiar renunțarea la unele programe de investiții.

Nu există, deocamdată, un pachet amplu de investiții din bani publici anunțat, iar accentul se mută pe atragerea fondurilor din PNRR (~28 miliarde euro alocați până în 2026), cu absorbție încă modestă: la final de 2024, România era sub 30% rată de implementare reală (date oficiale MFE).

 

Ce au în comun cele două abordări?

 

Ambele etape au în comun o linie clară: tăierea cheltuielilor statului acolo unde pot fi considerate ineficiente. Guvernul Boc a optat direct pentru salarii și TVA, într-o logică de ajustare rapidă, forțată de FMI. Guvernul Bolojan propune reforme structurale la nivel local și central, dar încearcă să evite impactul direct imediat asupra salariilor nete ale bugetarilor, deși presiunile cresc.

Pentru investitori, măsurile de disciplină bugetară rămân un semnal pozitiv, dar cu condiția să fie coerente și predictibile. Fără un control ferm al deficitului, costul de finanțare al datoriei de stat riscă să rămână ridicat. În iunie 2025, randamentul mediu la titlurile pe 10 ani emise de România depășea 6% (sursa: BNR).

 

Care sunt abordările diferite?

 

Guvernul Boc a mizat pe investiții publice ca amortizor social și economic. Guvernul Bolojan, realist în fața constrângerilor bugetare, mută accentul pe o reorientare a subvențiilor și investițiilor. Propune mai puține programe cu impact simbolic, populist, și vrea mai multe proiecte cu impact economic măsurabil.

Este corect să spunem și că factorii externi influențează astăzi puternic coloana vertebrală a economiei. Prețul energiei rămâne instabil, UE discută noi norme de ajustare fiscală (reforma Pactului de Stabilitate), iar BCE este abia la începutul relaxării dobânzilor, cu riscuri reale de stagnare economică în Zona Euro. De asemenea, România va fi afectată direct și indirect de noile taxe vamale propuse de administrația americană. Cât de mult vor fi afectate exporturile de mărfuri din România, depinde de valoarea tarifelor impuse, dar și de reziliența economiei europene față de aceste tarife. În 2010, șocul a fost mai brutal, dar redresarea a fost mai clară odată cu remedierea cauzei, adică stabilizarea sistemului bancar.

 

Ce spun investitorii în astfel de situații?

 

În 2009–2010, investitorii străini au văzut acordul cu FMI drept un garant de credibilitate deoarece ratingurile României au fost susținute, iar piețele au răspuns printr-o stabilizare a randamentelor. Astăzi, lipsa unui colac extern de tip FMI înseamnă că investitorii urmăresc atent măsurile de reformă promovate de Guvern. Raportul Fitch (mai 2025) notează explicit: „Consolidarea fiscală credibilă este esențială pentru menținerea ratingului investment grade.” Pe scurt, piețele acceptă austeritatea dacă vine cu plan coerent și implementare reală. Jumătățile de măsură sunt penalizate imediat în costul finanțării deficitului bugetar.

 

O scurtă concluzie

 

Comparând cele două episoade de criză, lecția este destul de limpede. Austeritatea poate stabiliza, dar fără un plan robust de reformă structurală și investiții cu impact susținute de statul român, efectele se pot dovedi doar paliative. Guvernul Boc a avut norocul unui acord FMI care a ancorat credibilitatea externă. Guvernul Bolojan încearcă să mențină încrederea investitorilor prin măsuri dure de reformă fiscală și pe restructurarea aparatului administrativ pe care îl vrea mai suplu și mai eficient, o direcție de altfel logică, dar greu de impus fără un cost politic substanțial. Dacă România trebuie să învețe ceva din trecut, e faptul că disciplina bugetară nu e un scop în sine, ci o condiție ca motorul economic să nu se gripeze atunci când vine un nou șoc extern. Și, inevitabil, acesta va veni, fie că-i spune război, criză climatică sau turbulențe comerciale globale.

Lumea la răscruce

Săptămâna începe cu tensiuni simultane pe mai multe fronturi geopolitice, dar și cu semnale clare că ordinea globală își caută un nou echilibru. 

 

În războiul din Ucraina, dronele Kievului au lovit din nou infrastructura navală a Rusiei, vizând bazele Flotei din Marea Neagră, în Novorossiysk. După cel mai mare atac cu drone și rachete asupra Kievului, Moscova pare pregătită să deschidă o direcție ofensivă spre nord-vest, vizând Harkov, al doilea oraș ca mărime din Ucraina, într-un moment în care frontul estic e deja extrem de instabil.

 

Pe scena Orientului Mijlociu, se conturează o evoluție neașteptată. Donald Trump a declarat că un acord de încetare a focului în Gaza ar putea fi semnat chiar săptămâna aceasta. Luni, premierul israelian Bibi Netanyahu urmează să ajungă la Washington. Israelul ar fi gata să accepte exilarea conducerii militare Hamas și să ofere amnistie combatanților care depun armele. Între timp, rebelii houthi susținuți de Iran continuă să bombardeze porturi din Yemen, folosind drone și aeronave.

 

Liderii BRICS, reuniți la summitul din Brazilia, au semnat o declarație surprinzătoare în care  condamnă atacurile Kievului asupra teritoriului rus, dar se declară în favoarea unei păci negociate și solicită recunoașterea unui stat palestinian unificat. În plus, critică tarifele impuse de administrația Trump și presiunile SUA asupra Iranului.

 

Îngrijorări majore vin și din Asia-Pacific. Secretarul general NATO, Mark Rutte, avertizează că Beijingul ar putea fi tentat să invadeze Taiwanul în paralel cu un eventual atac rusesc asupra unui stat membru NATO. E un scenariu de coșmar, care ar pune la încercare solidaritatea occidentală pe două fronturi simultan.

 

Pe plan european, se înmulțesc semnalele de nemulțumire față de măsurile de austeritate. În Bulgaria, weekendul a adus proteste ample împotriva adoptării monedei euro de la 1 ianuarie 2026. 

 

Nu în ultimul rând, scena internă se anunță tensionată. Parlamentul României se reunește astăzi pentru angajarea răspunderii Guvernului pe pachetul de măsuri de austeritate. Opoziția are la dispoziție trei zile să depună moțiune de cenzură, un test politic major pentru actuala coaliție guvernamentală. Tot astăzi, sindicaliștii de la Sanitas, dar și cei din Educație vor protesta luni în fața Parlamentului împotriva măsurilor fiscale propuse de Guvern.

 

Privite în ansamblu, aceste evoluții subliniază un lucru evident. În lume, riscurile de fragmentare și instabilitate cresc pe toate planurile, de la confruntările militare convenționale la repoziționările de alianțe economice și politice. În joc nu mai sunt doar granițe și resurse, ci și capacitatea liderilor de a gestiona presiunea multiplă: economică, socială și militară. În mod paradoxal, atât pe scena internațională, cât și în interiorul unor națiuni,  tocmai în haosul generat de aceste crize se pot contura și șansele unor acorduri istorice, dacă diplomația și interesul public prevalează în fața radicalizării. Când să închei acest articol pe un ton optimist, brusc îmi vine în minte un citat din Alexis de Tocqueville: "Momentele cele mai periculoase pentru un regim sunt, de obicei, cele în care încearcă să se reformeze". Gata, s-a zis și cu optimismul pe ziua de astăzi ...