Trăim într-o lume care se confruntă cu o abundență a faptelor și actelor de natură politică. În acest context, ne putem întreba care sunt căile prin care un demers politic devine eficient, care este mecanismul în baza căruia un actor politic poate reuși ori nu să cucerească, să păstreze și să exercite puterea. Discursul este instrumentul cel mai des uzitat, cu ajutorul căruia se cucerește, se păstrează și se exercită puterea. În acest context putem defini normalitatea ca fiind situația în care puterea este obținută și exercitată în mod legitim. Într-un sistem normal, cum este cel democratic, acțiunile celor care vor să acceadă la putere ori să o păstreze sunt, cele mai multe, acțiuni, procedee și angajamente de ordinul discursivității, deoarece discursul este calea cea mai eficientă de a intra în legătură cu cei care pot acorda legitimitatea. În acest context putem identifica trei mecanisme principale prin intermediul cărora se poate realiza legitimarea discursivă a puterii. Primul privește doctrina politică pusă în joc de emițătorul discursului politic (care este constituită din totalitatea problematicii aduse la cunostință celui căruia i se pretinde legitimarea); al doilea face trimitere la calitatea discursurilor de a respecta normele raționalității (adică de a fi logic coerente); în sfârșit, contează și forma discursului. Finalitatea prin excelența practică a discursurilor politice are drept consecință faptul că spațiul politicului (cu tot ce ține de el) capătă o seamă de particularități care-l fac totodată apreciat și disprețuit. Astfel, discursul politic se individualizează mai întâi prin aceea că este, ori cel puțin, poate fi ambiguu (adesea în mod intenționat, dar uneori și fără de voia autorului său!), că are un caracter disimulat și că este, prin excelență, imperativ. O altă trăsătură a discursului politic este aceea că are șansa prezenței unor libertăți care lipsesc în cazul altor tipuri de discurs, dar și dezavantajul unor restricții severe. Libertățile privesc amplitudinea angajamentului problematic, posibilitatea valorificării unor proceduri și mecanisme dintre cele mai diferite în procesul de aducere la cunoștință a mesajului către destinatar, precum și șansa de a putea apela din plin la mecanismele manipulării. Discursurile politice sunt supuse constrângerilor de a nu “trăda” doctrinele de la care se revendică emițătorii lor, de a fi credibile și de a răspunde intereselor majore ale celor cărora le sunt destinate.
Capitolul I Comunicarea îşi găseşte maxima expresie în discurs. Secretul unui discurs reuşit constă în pregătirea, exersarea, analizarea şi din nou exersarea acestuia. De aceea am ales să vorbesc despre discurs ca o modalitate separată de transmitere a mesajului. Discursul trebuie să aibă în intenţie atingerea unei serii de obiective prin intermediul unor modalităţi specifice de abordare. Ca atare, înainte de a începe un discurs, trebuie să vă gândiţi la auditoriu, la mesajele pe care încercaţi să le transmiteţi acestuia şi la cât va fi de receptiv. Ce obiectiv urmăriţi – să-l informaţi, să-l convingeţi, să-l inspiraţi sau să-l distraţi? Fiecare tip de obiectiv implică abordarea unor modalităţi diferite de a construcţie şi de expresie. Un discurs este un proces extrem de complex care presupune nu numai o etapă de pregătire anterioară, ci şi o serie de reguli pe parcursul desfăşurării sale. Pregătirea iniţială presupune: Cunoaşterea audienţei: din cine este formată, ce preocupări