Vă prezint în continuare scrisoarea deschisă adresată de către Prof. Dr. Alexandru Ionescu președintelui Academiei Române, Prof. Ionel Haiduc.
”Domniei Sale, Domnului prof. Ionel Haiduc
Domnule preşedinte al Academiei,
Mă tem că scrisoarea prezentă este neobişnuită chiar şi pentru cineva care, a priori, poate fi considerat un om hîrşâit prin timpuri şi vieţi, cunoscător al condiţiei umane, al civilizaţiilor, al credinţelor şi al miturilor. Persoana pe care tocmai am descris-o în tuşe vagi şi incolore, un pic fanteziste, poate fi – dar nu fără dificultate – preşedintele unei academii, instituţie pe care o înţelegem ca o frântură din comoara înţelepciunii şi cunoştinţelor de totdeauna, închegată, cândva, în vecinătatea Atenei lui Platon, răspândită, mai apoi, în toate colţurile lumii. Acest preşedinte ar putea fi domnul Mihail Drăgănescu, sau Eugen Simion, sau – ca să venim în vremurile noastre – chiar dumneavoastră! Numele, veţi înţelege cu naturaleţe – mai ales după ce mă veţi citi în întregime – este un pretext care nu prezintă (în niciun sens) mare importanţă, nici dacă-l socotim în perspectiva creării Pantheonului naţional unde, nu mă îndoiesc, va fi o îmbulzeală...
S-ar putea pune întrebarea de ce scrisoarea aceasta – sau oricare alta – ar fi una neobişnuită, într-o lume plină de farsori şi pehlivani, de mistere, de exchibiţii, de fantasme şi de obrăznicii?
Ca încordarea intelectuală să nu depăşească anumite bariere sau să nu alunece în labirinturile cretane, voi ajuta, cu îngăduinţa pe care v-o cer, la desluşirea enigmei! Rândurile acestea doresc să spună un adevăr pe care numai inocenţa copiilor îl poate rosti, fără a avea de ce se ruşina:
― Academia dumneavoastră este profund viciată de timpurile prin care a trecut, este oglinda luptei de clasă aplicată în România comunizată, în care se reflectă întreaga societate, inclusiv instituţia care ne vine de la Heliade-Rădulescu, Kreţulescu şi Ghica... Din 1948, ea, Academia, este prea plină de indivizi care au avut ca principală calitate doar dorinţa de a trăi într-o democraţie populară, la a cărei construcţie şi-au adus aportul! De altfel, pe acest criteriu au fost aleşi membrii, primind avizele unui partid format – în covârşitoare majoritate – din oameni insuficient evoluaţi, cu indicaţia clară de a-şi stabili urmaşii, ca într-o genetică fără cusur, după chipul şi asemănarea lor! Într-o caricatură a d-lui Ion Barbu (din ziarul Adevărul), un reporter întreabă pe un academician când a luat bacalaureatul iar răspunsul, care poate fi ciudat şi stupefiant pentru mulţi, a sunat aşa:
–— Imediat ce am fost ales membru al Academiei.
Au existat şi astfel de cazuri în Academia dumneavoastră?! Poate că da!
Despre literaţi, filosofi şi savanţi de tip A. Toma, C. H. Ionescu-Gulian, Alice Săvulescu, P. Constantinescu-Iaşi, Bibi Zaharescu, Suzana Gâdea, Elena Ceauşescu, Olga Necrasov, Vasile Mârza, M. Biji... am amintit în povestioara care însoţeşte această scrisoare, aşa că n-am să mai insist.
Mi s-ar putea replica:
— Dragă, timpurile acelea au trecut. Uită-te la realităţile de astăzi…
Ar fi un răspuns neinspirat – după cum se va vedea – mai ales că referirile la vicierea Academiei formează numai o parte a adevărului! Pentru a-l completa, urmează să vă spunem că în decembrie 1989 Revoluţia – încă neconfiscată – se pregătea să desfiinţeze vechea organizaţie de politruci şi aplaudaci din ştiinţă, cunoscută şi astăzi sub numele de academie; cea care fusese structurată după modelul rusesc-sovietic (adică al acelui popor care-şi spunea nărod şi îşi numea ştiinţa năuca). Urma, ca o dovadă a renaşterii simţului de onoare, să se desemneze adevăratele elite ale poporului român: Monica Lovinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Amăriuţei, Paul Goma… şi alte zeci de asemenea caractere şi talente existente în universităţi, institute, în viaţa publică – sau, mulţi dintre aceştia, să fie aleşi prin concurs (fireşte, un lucru inedit dar în conjunctura de atunci, probabil necesar). Trebuia fixat, la început, un număr restrâns de academicieni, număr ce avea să crească o dată cu timpul, subliniindu-se aptitudinile, opera şi moralitatea tuturor.
Dar, în acel decembrie, am fost furaţi din nou, domnule preşedinte! Ne-au fost luate locurile din Academie, întărindu-se structurile comuniste, matricea din care provin cei mai mulţi dintre dumneavoastră! S-a dorit să fiţi declaraţi elitele poporului român, după ce s-a împiedicat – adesea prin crimă – ca plusvalorile genetice de pe aceste meleaguri să urmeze şcoli şi universităţi, deportate fiind în Câmpia Bărăganului, la Sighet, la Gherla, la Canal... ucise.
Ceva despre ştiinţa eredităţii trebuie să cunoaşteţi, de vreme ce aveţi o diplomă în chimia compuşilor organici. Ce bagaj genetic de excepţie a găsit Academia rsr-istă la Chiojdeanca, Dumbrăveni sau Sudiţi? Ne veţi vorbi, pentru că am intrat în domeniul biologiei, despre mutaţii şi selecţie, despre lupta pentru existenţă şi supravieţuirea celui mai apt dar vă voi întrerupe pentru a vă aminti că toate cele de mai sus au loc cu adevărat în junglă, nu însă într-o societate civilizată – plină de idealuri, în care există valori structurate prin inteligenţă şi moralitate, calităţi datorită cărora umanitatea progresează.
Dumneavoastră, academicienii, vă găsiţi astăzi într-o instituţie de stat sui-generis, conducând centre de cercetare bugetare, nu prin valoarea intrinsecă, personală, a fiecăruia ci printr-un şir de alegeri dirijate, într-un sistem primitiv şi închis; luaţi indemnizaţii din munca cetăţenilor şi din bogăţiile ţării, cheltuiţi sume importante, fără a produce mai nimic! În acelaşi timp, Academia are un patrimoniu remarcabil, adunat de adevăraţii ei ctitori, din trecutele timpuri de onoare – avere returnată, regretabil, unei fantoşe – care nu o gestionează pentru a aduce venituri folositoare ţării. În ultima vreme, ziarele au povestit despre vânzări imobiliare efectuate de administratorii dumneavoastră; sunt ştiri despre sinecurele din institutele peste care aţi fost făcuţi directori, fără (sau cu slabe) merite extrapartinice, afară doar de acela că v-aţi introdus în Academie.
Academicienii – şi cei din spatele lor – şi-au înlăturat concurenţa prin mijloace deplorabile; o faceţi şi astăzi, uneori prin simpla inerţie a faptelor. Îmi spuneau şi acad. M. Drăgănescu, şi acad E. Simion că la Revoluţie nu s-a desfiinţat Academia, pentru a-i păstra continuitatea! Ea, care provine din discontinuitatea tranşată de Republica Populară, atunci când L. Blaga şi D. Gusti, Gh. Brătianu, Gh. Ionescu-Sisesti şi C. Motaş, alături de alţi zeci de academicieni, erau surghiuniţi sau încătuşaţi, pentru a face locuri pentru academia de astăzi! Puritatea ideologică a fost steaua polară a selecţiei (Arghezi, care avea şi el să ajungă academician – altfel n-ar fi mulţumit sovieticilor pentru tezaurul furat! – avea o snoavă potrivită de minune cu instituţiile statului care v-au generat: Omul cel mare/ Se-alegea după picioare.) În timpurile acelea, mulţi dintre noi eram condamnaţi să lucrăm cu ziua la cei care se pregăteau (în domeniul relaţiilor şi al sforăriilor) să ajungă academicieni; trebuia să muncim schimburi consecutive (zi-noapte) pentru a aduna banii necesari pachetelor rudelor încătuşate, a căror averea a fost spoliată pentru ca unii să poată face studii (care, adesea, n-aveau pe ce se grefa!) şi să ducă trai de Nirvana, pe truda părinţilor şi a străbunilor noştri! Cum se face că în vreme ce noi nu puteam merge în Bulgaria – ce să mai vorbim de vremurile în care dormeam în gări şi răbdam de foame, dumneavoastră făceaţi un doctorat la Moscova, urmat – atenţie, în anii '70 – de studii (?) în universităţile americane din Iowa şi Georgia? Nu îndrăznesc să cred că o asemenea somitate, care se pregătea de Academie, n-a fost şi membru al celui mai avansat partid – sau vorbitor la… braţul înarmat al acestuia. Hei, atunci se explică de ce aţi ajuns academician şi preşedinte!
Poate că ar fi bine ca pentru a curma astfel de păreri, care insinuează că valoarea pe care o aveţi e una obişnută, să faceţi o emisiune televizită cu un ipochimen ca mine, pentru a arăta tuturor, nimbul dumneavoastră de savant. Să comparăm ce lucrări avem fiecare şi ce activităţi am desfăşurat pentru binele colectivităţii şi al ştiinţei. Dumneavoastră, un colos (prin poziţie), faţă cu un cercetător doar (şi acela provenit din strungar şi muncitor zilier), ajuns – prin nebăgarea de seamă a serviciilor de cadre – să termine o facultate (deşi exmatriculat de 3 ori, sub motive greu de imaginat astăzi, inclusiv, poate, pentru că era premiant!).
Vă gândiţi că ar fi mai bine să delegaţi, ca Dănilă Prepeleac, odinioară, pe cineva-ceva care să vă reprezinte? (Doamne fereşte, nu la un concurs de sudălmi!). Potrivită pentru lucrul acesta, vi s-ar putea sugera, este secţia de biologie.
Din câte ştiu – dar lucrurile pot fi şi ele trecătoare şi versatile – acum preşedinte de secţie este acad. Gh. Zarnea, fostul meu profesor de microbiologie. Devin nostalgic ... era o vreme în care a fi universitar nu era o jucărie ci un ghem de relaţii de nedeslegat, de politici şi complicităţi care te aduceau acolo, pentru nu se ştie cât timp. Văzut în amfiteatru, profesorul meu părea deosebit şi ştiutor de carte. La examen mi-a scris în carnet o notă care nu exista în cotidian, Foarte bine cu distincţie.
Viaţa a mers înainte… dânsul a rămas profesor, eu – exmatriculat din facultate (eraţi în Statele Unite sau încă nu?), muncitor zilier la un institut unde directorul – să vezi! – urma să ajungă şi el, în 1992, academician (dar numai după ce fusese ales membru al Comitetului Central, în 1989!).
Să revenim la povestirea iniţială, cu actualul şef de secţie. Ne-am mai întâlnit: Domnia Sa, tovarăşul Gh. Zarnea, ajuns director la un Institut al Academiei (se putea fără aviz de la sectorul de cadre al CC?), subsemnatul, un umil cercetător, în cadrul aceluiaşi edificiu. Eu făcusem un Tratat de Algologie în 4 volume (împreună cu un om remarcabil, Şt. Peterfi, care-mi spusese multe despre culisele devenirii). El – Gh. Zarnea – urma să tipărească, un pic mai târziu, tratatul său... Am vrut, în acele timpuri, să-i cunosc caracterul. A fost imposibil! Cum să cunoşti ceva ce nu există?!
Mă veţi opune d-lui Botnariuc (dacă eternitatea nu-l va cere înaintea noastră). Rememoraţi, cu atenţie, miciurinismele cu care a încercat să prostească generaţii de studenţi; veţi înţelege, cu uşurinţă, ce paraziţi a avut de întreţinut Academia! Sau o veţi delega pe d-na Maia Simionescu-Schertzer? Ar fi, de asemenea, o idee neinspirată. Domnişoara Schertzer mi-a fost colegă de facultate ... o anonimă… Dar când a ajuns în Canada... relaţiile (de familie) cu G. Palade… Doamne, ce bucurie pe Academie să o aibă vicepreşedinte, să-i facă, prin Decret prezidenţial (?), Institut! Poate pe dl acad A. Săndulescu, directorul de la Dubna? (asta pentru că am fost înscris şi la Facultatea de Fizică); mi-a fost coleg la Parlament şi ne cunoaştem! De altfel, ştiam că nu-i aşa de greu să înţelegi cum sunt academicienii. Unii, într-un fel sau altul, mi-au fost apropiaţi. Pe cei mai vechi i-am avut colaboratori şi numele lor, al celor cu care am lucrat, sunt dintre puţinele cu reală valoare ale Academiei RSR: Şt. Peterfi, E. Pora, N. Cajal, N. Sălăgeanu, R. Codreanu, E. Macovschi, M. Băcescu, Şt. Milcu, R. Răduleţ … şi toţi ştiau jertfele, în oameni, date de Academia Română, văduvită prin samavolnicie de cei mai buni membri ai ei, precum şi faptul că susnumita Instituţie îi ocolea, cu deosebită grijă, pe intelectualii meritoşi – inclusiv pe cei aflaţi în ţară. Exemple? Numele (şi ştiinţa) lui Victor Săhleanu, veritabil enciclopedist sau cel al lui Petre Alexandrescu Roman, erau capabile să pună în dificultate orice inteligenţă strălucitoare, care ar fi dorit să-i concureze. Ce să mai vorbim de diasporă sau de puşcăriaşul Petre Ţuţea!
Sigur, n-o să insist prea mult asupra calităţilor unor membri actuali ai forumului, de unde neruşinaţii iau banii ţării, sub pretext că sunt deştepţi. Această declaraţie îşi are sorgintea într-un articol publicat de o altă academie bine cotată (Caţavencu), cu colaborarea dlui Răzvan Theodorescu – o lichea, dacă ar fi să cred un cronicar sportiv, ajuns scriitor al Revoluţiei din decembrie.
Alături de aceste remarci, alte câteva impresii pot fi folositoare pentru a înţelege nivelul unor academicieni:
Citesc într-un ziar că profesorul-academician (sunt atâtea academii... că nu ştii cui aparţin) C. Popa (şi el pe la Paris, în anii '70!) e de părere că pentru a-ţi menţine creierul trebuie să nu te pensionezi (atac direct la atâţia colegi!) şi nu uită să vorbească despre cea mai mare problemă cu care se confruntă medicii – banii (pentru care mulţi rezidenţi renunţă la medicină sau pleacă din ţară – ignorând faptul că proştii, cei care finanţează şi academiile, le-au plătit studiile!). La postul TV Trinitas, un alt academician, Ovidiu Bojor, vorbeşte cam aşa despre selecţia naturală: luăm morcovi şi în 5 generaţii alegem pe cei rezistenţi! El cunoaşte cele 3 regnuri, vegetal, animal, uman (acesta din urmă, desigur, poate fi când animal, când – după Ana Bladiana – vegetal) şi ştie că muzica bisericească (să nu uităm la ce post TV se afla!), favorizează dezvoltarea florilor. (Când eram student, propuneam, la fiziologia vegetală, ca stimularea plantelor, prin muzică, să se facă – acum mă veţi aplauda! - cu ajutorul Internaţionalei).
Aş putea să găsesc mult mai multe secvenţe supărătoare pentru o instituţie pe care, copil fiind, o veneram: poeziile lui A. Toma, turnătoriile academicianului N. Breban, filosofia lui Mircea Maliţa, prostiile lui Mihail Florescu (brigadierul din Spania), suficienţele sau caracterele frânte ale unor colegi care au cunoscut temniţa (pentru care i-aţi ales membrii, după Revoluţie), găgăuţul-parlamentar Alexandru Bârlădeanu... numeroşi activişti, care au fost plătiţi din munca oamenilor impilaţi şi surghiuniţi chiar de aceştia – Ion Maurer, Mihnea Gheorghiu, Ion Ursu, Emilian Dobrescu, Fănuş Neagu (sau era scriitor, când povestea petrecerile frumoşilor nebuni din Bucureşti?), Manea Mănescu... Să-l amintesc şi pe dr. doc. V. Giurgiu, ajuns membru corespondent în 1991, după ce în decembrie 1989 îi scosesem dintr-un volum (la insistenţe sguduitoare, cu căutări la ore submatinale – implorat, linguşit şi iarăşi implorat), trei pagini de călduroase aprecieri la adresa tov. preşedinte al Academiei de atunci, ales de onorabili academicieni, venerabilul N. Ceauşescu… pe rectorul Laurenţiu Popescu, împovărat cu acuzaţii jurnalistice de plagiat (Bah! Ce banalitate!), pe economistul-salvator, Tudorel Postolache, purtat pretutindeni, ca profetul de la Maglavit, de dl. Ion Iliescu, şi el academician la Academia Oamenilor de Ştiinţă (chiar aşa – ştiinţă!), cinicul Jean Livescu, cel care m-a dat afară din rectoratul lui, pe motiv că sunt omul imperialiştilor americani (aţi avut noroc că n-a ştiut de dumneavoastră!). Nu e nimic de mirare, de vreme ce Revoluţia lui Marx, cea care a generat compoziţia Academiei de astăzi, era de fapt – lucru menţionat de Raymond Aron – o completă răsturnare a valorilor, o revoluţie antropologică.
Ajunge! Cineva va scrie, cândva, trista poveste a unor caractere care s-au disipat (s-au disolvat, ca să vă fie mai comun termenul) în oportunism, ipocrizie şi fanfaronade. Cu sau fără emisiunea televizată pe care v-am propus-o (n-o veţi accepta niciodată, ştiind că paza bună trece primejdia rea) este timpul ca normalitatea şi bunacuviinţă să se instaleze în ţara noastră, începând cu instituţiile care trebuie să reprezinte – prin definiţie – modele morale!
Măsurile care se cer, necesită curaj, generozitate, caracter şi conştiinţă.
Să facem din Academie un adevărat for de consacrare şi de recunoştere a unor valori care au servit nu numai ţara noastră ci şi umanitatea. Abandonaţi institutele de cercetare, întreţinute de stat – pe care vi le-aţi însuşit samavolnic – şi care nu sunt de competenţa dumneavoastră ci a universităţilor şi a ministerelor. Redaţi institutele naţiunii care le plăteşte, pentru a deveni competitive, lucrând la rezolvarea problemelor contemporane, care să îmbunătăţească viaţa societăţii – nu trudind pentru fanteziile unora care nu au, în această privinţă, nici o responsabilitate! Încetaţi să dispreţuiţi banii produsului naţional brut, plătind prime, subsidii şi pensii speciale. Ştiţi că, de pildă, aceste pensii, răsplătesc cu câteva salarii minime, pe foştii secretari de partid din institute – ca vechea lene şi impostură să nu dispară?! Consultaţi-l, dacă aveţi dubii, pe prea academicianul partidelor extreme, Gh. Zarnea! Încetaţi să risipiţi bani pentru huzurul vechilor activişti din interiorul sau din afara Academiei, pentru a nu ajunge la stâlpul dispreţului public!
Faceţi să se înţeleagă că preşedintele unei academii este ales, în acest post, ca semn de omagiu adus valorii sale, morale şi profesionale... nu pentru că este un manager bun (aşa cum aţi apreciat realegerea dumneavoastră din aprilie 2010, când aţi promis – ca orice comersant – absorbţia de fonduri europene). De administraţie urmează să se ocupe funcţionari destoinici şi oneşti, pentru a gospodări bunurile Academiei (estimate la miliarde de lei!), din care să fie sprijinite talentele şi excelenţa. Este timpul să renunţaţi la indemnizaţiile pe care vi le plătesc cetăţenii ţării (la cererile insistente ale membrilor, aşa cum cunosc eu de la dl. Peculea), pentru că gloria adevărată, veritabilă şi meritată, nu se plăteşte în bani ci în preţuire şi onoare. Averea unei academii să fie (şi este, în cazul dumneavoastră!) suficientă pentru a plăti doar cheltuielile de reprezentare şi – în cazuri extreme – ajutorarea colegilor aflaţi în nenorocire. În rest, ea trebuie donată, în permanenţă, proiectelor care duc înainte ştiinţele şi cultura!
Opiniile academicienilor, aleşi după valoare profesională şi caracter, urmează să devină repere puse la dispoziţia tuturor iar atitudinea lor, pildă şi model de urmat. Or, din aceste puncte de vedere, veţi ajunge cândva şi dumneavoastră la concluzia că multe academii de la noi sunt nişte dărăpănături. Am putea să vă întrebăm despre poziţia dumneavoastră (inexistentă sau modestă) în probleme pe care, din păcate, le discută şi le rezolvă suficienţa tagmei ziariştilor, precum şi numeroase cohorte de ignoranţi obraznici şi sgomotoşi. Iată câteva din aceste chestiuni vehiculate insistent pentru opinia publică, pe care le-aş dezbate la televiziune cu dumneavoastră: organismele modificate genetic, groaznica încălzire globală, realizările institutelor de cercetări pe care le patronaţi, cum a ratat Institutul de Astronomie proiectele Telerom şi Asteros, defectele fundamentale ale Justiţiei…
Peste tot se simte nevoia de atitudine a unor academicieni de valoare – resubliniez, a n-a oară – morală şi profesională, sacerdoţi ai timpurilor moderne... absenţii vieţii noastre publice!
Cândva, acelaşi Teodorescu-Arghezi, pe care l-am mai pomenit, a dorit – în chilia lui de la Cernica – să-l găsească şi să-l înţeleagă pe Dumnezeu: a încercat porţi şi lacăte, drugi şi gânduri temerare, pentru a constata, până la urmă, că nu se poate, că pentru a pătrunde credinţa trebuie să înceapă cu distrugerea felului în care era conceput Dumnezeu.
Pornind de la constatarea aceasta, concluzia noastră este că pentru refondarea idealurilor, în cazul academiilor de astăzi, trebuie început cu distrugerea însăşi a instituţiilor ce vor să reprezinte, prin întruchiparea contrariului ei, elita unei ţări pentru că, înţelegem:
– Inutil se spun lucrurile bune, adevărul şi proiectele magnifice, unor urechi înfundate!
Să fie desfiinţată Academia, pentru a se clădi una nouă, pornind de la înţelepţii nepătaţi ai ţării şi de la grija care să elimine tot ce nu este plus-valoare. Institutele de cercetare (create după modelul sovietic) nu sunt necesare Academiei, nici indemnizaţiile mituitoare şi degradante, nici mediocrităţile cu titluri, care stârnesc când milă, când indignare. În locul unei instituţii compromise, să pregătim cu toţii o Academie a grandoarei umane, a onoarei, a demnităţii, a adevărului şi a cinstei. O Academie care să se regăsească, pe merit – în cea mai mare parte – în Pantheonul de mâine al României, spre gloria umanităţii.
Domnule preşedinte, veţi imagina, din cele de mai sus, Academia la care visam pe vremea când eram copil, instituţia căreia vroiam să-i las – dacă soarta m-ar fi ajutat – întreaga mea avere. Veţi murmura – cu bune sau cu rele intenţii, n-am s-o aflu, probabil, niciodată:
― Nu e posibil. Scrisoarea asta este absurdă.
Dar cu încăpăţânarea unei disperări, care nu este a mea, ci – o simt – a ţării noastre, vă voi spune şi că e posibil, şi că renaşterea academică se va întâmpla cândva. Menirea scrisorii este similară cu cea a oglinzii împărătesei cele rele, vrăjmaşa inocentei Albă ca Zăpada: să vă spună că nu sunteţi elita naţiunii, că nu lucraţi pentru poporul din mijlocul căruia proveniţi, că nu înţelegeţi multe din cuvintele pe care le folosiţi (de-ar fi să amintim doar uzatele substantive: onoare, adevăr, generozitate) şi că trăiţi din munca altora, amăgind idealurile, oriunde le găsiţi. Rememorând toate acestea, îmi reamintesc de dumneavoastră – membrii – şi sunt trist că trebuie să vă dispreţuiesc!
Este probabil că voi fi greşit faţă de unele persoane (cine poate pătrunde în adâncul conştiinţei atâtor oameni şi cine poate cunoaşte toate feţele adevărului?). Dar gândul că încercăm să oprim selecţia greşită a elitelor, înţelesul şi alcătuirile strâmbe ale meritocraţiei concepute de dumneavoastră – pentru a nu reîntoarce pe Homo sapiens alături de familia Pongidelor – ne aduce iertarea! Şi este de ajuns!
Povestirile despre nişte academii (pe care le-am publicat în Jurnalul literar, 2011) sunt o parte firească a acestei scrisori şi ele vor să descrie, în esenţă, unele tare jalnice ale spiţei umane: dorinţa ancestrală de a trăi fără muncă, de a culege laurii altora, de a fi, pe cât posibil, înşelător şi mincinos – dar prezentat drept clever… Sperăm, totuşi, că veţi găsi, în aceste pagini, alături de lucrurile infame prezentate, şi aspiraţia adevărată către lumea creaţiei – cea care a împânzit contemporaneitatea cu academii: unele adevărate, utile şi meritoase, quintesenţa spiritului, altele închipuite, impostoare şi false… Rămâne ca istoria să nu-l uite pe Eminescu, atunci când va judeca rolul şi activitatea fiecărei academii:
Tu te-ntreabă şi socoate ce e rău şi ce e bine...
Prof. dr. Alexandru Ionescu”