Adevăruri închipuite, plăsmuite ... mincinoase
Nu vrem răzbunare! Aceste cuvinte ar fi fost spuse în închisoare de către Iuliu Maniu, George Brătianu, Mircea Vulcănescu şi de mulţi alţi oameni de valoare ai unei Românii vlăguită de război, aflată sub ocupaţie şi aproape zdrobită moral. Deţinuţii le-ar fi rostit, ca ultimă dorinţă, nesiliţi de nimeni, cu convingere şi patos, înainte ca trupurile lor încremenite de suferinţe să fi fost aruncate în gropile fără cruci de pe Dealul Robilor sau de aiurea.
Se pare că în anii '50 ai secolului XX, prizonierii de la Aiud s-au străduit pe toate căile să lase posterităţii grija lor de a nu fi răzbunaţi. Ultimele lor gânduri nu s-au îndreptat către ţara pentru care se jertfiseră, nici spre rudele sau copiii lor, nici spre idealurile şi sentimentele nobile pe care le-au purtat în viaţă ci spre călăii, torţionarii şi conducătorii acestora, excrescenţe nefericite ale meleagurilor româneşti. Înainte de a i se găsi trupul neînsufleţit, cu o ultimă scânteie de viaţă, Iuliu Maniu încredinţase îngerului său păzitor, dorinţa care-l copleşea, ai grijă - să nu vorbiţi de răzbunare. George Brătianu i-a rugat pe ticăloşii care i-au asistat ultimele clipe să ştie că sunt iertaţi de toţi iar Vulcănescu - ne asigură chiar Mircea Eliade, în 1967 – a trimis ultimul său mesaj din temniţă, fiecăruia dintre noi (?), poruncindu-ne, fireşte, să nu ne răzbunaţi!
Dar ce înseamnă în fond a răzbuna? Latinii – care ne-au dat verbul vindicare - înţelegeau prin aceasta pedepsirea celui care (ţi)-a făcut rău, recuperarea bunurilor morale şi materiale de care ai fost jefuit, obţinerea de daune. Aşa stând lucrurile, pentru oamenii sacrificaţi în apărarea dreptăţii, cererea ca iertarea să-i acopere pe ticăloşi şi pe criminali apare ca un non sens, ca o monstruozitate!
Şi filmul acesta incredibil a continuat:
Imediat după 1989, îngerul lui Maniu a destăinuit public, sonor, fără echivoc, voinţa din urmă a marelui om de stat român; a ajuns în ziare suspinul final al lui George Brătianu iar mesajul lui Mircea Vulcănescu să nu ne răzbunaţi, primit de fiecare dintre noi (?) a devenit, sub pana unui editor de la Humanitas, probabil ultimele lui cuvinte!
Istoria timpurilor, repovestită prea des, riscă, uneori, să se dizolve în legende, în mituri sau în himere, adică în locuri unde adevărul este acoperit de mâlurile uitării.
Cui foloseşte îndemnul la non-răzbunare şi cine, şi în ce condiţii, poate acorda iertarea sunt întrebări care au nevoie de răspunsuri – dar mai ales, în acest context, de elucidarea modului în care a funcţionat regimul criminal şi ilegitim, vinovat de prigonirea, jefuirea sau uciderea a sute de mii, milioane de români.
De folosit... răspunsul îl avem uitându-ne în jur, la puternicii zilei... Săteanul Aurel Nistorescu, tatăl unui cunoscut ziarist, îşi întreba fiul, după Revoluţie, într-un neaoş grai ţărănesc, dacă oamenii de la conducere nu sunt tot ăia dinainte. Şi a aflat… singur. Ei erau!
Ce ştim noi? Academiile sunt pline de aceleaşi mediocrităţi comuniste; diplomaţia, administraţia, învăţământul, justiţia sunt apanajul, proprietatea impostorilor, a torţionarilor, a comandanţilor acestora, a copiilor lor. Cum de s-au menţinut?
Îi auzim vorbind:
– Pentru că e imoral să te răzbuni (adică a devenit un păcat să pedepseşti răufăcătorii şi să recuperezi bunurile morale şi materiale jefuite?!), au spus-o chiar martirii voştri, iată, o ştim cu toţii, oameni de valoare. Lăsaţi-ne-n pace! Noi ne-am lepădat de multe obiceiuri nepotrivite dar, normal, trebuie să rămânem cu proprietăţile acumulate (nu mai spuneţi din jaf, pentru că treziţi în jur resentimente condamnabile), stăpâni pe destinele ţării, prin banii care ne redau pierdutele puteri de activişti.
Incetaţi să vă miraţi că nu se găsesc asasinii din l989! De vreme ce crimele dinainte au fost iertate, căutarea altora ar fi o muncă inutilă şi chiar condamnabilă, pentru că toate greşelile trebuie uitate. Ultimele cuvinte ale elitelor României, vă readucem aminte, au fost: să nu răzbunaţi victimele!
Şi toţi fandosiţii, sicofanţii şi închipuiţii – mai creştini şi mai nevinovaţi decât însuşi Iisus când şoptea pe cruce Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac (nu iertându-i el ci rugându-l pe Dumnezeu-Tatăl) – îşi demonstrează praful de erudiţie luând drept modele etice atitudini şi vorbe atribuite unor nume cu rezonanţă, prelungind, în felul acesta, cu voie sau fără, domnia imoralităţii... Dar aşa se vor aranja cu puternicii zilei de ieri şi de azi... le va fi bine, se va uita că au fost cândva şi ei membri unui partid criminal, ofiţeri, procurori, satrapi. Ce nebun cetăţeanul acela care spusese, în latineşte, să se facă dreptate chiar dacă ar pieri lumea din cauza asta!
Să ne întoarcem în istoria relativ recentă a ţării. Am putea găsi informaţii că şi Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu ar fi spus, în timp ce erau asasinaţi de legionari, să nu ne răzbunaţi! Psihologi de renume cred că în străfulgerările ultimelor clipe de viaţă şi I. G. Duca şi Armand Călinescu s-ar fi putut gândi că nu e drept să fie răzbunaţi pentru faptele comise la furie, de câţiva tineri fără minte.
Dar lucrurile astea nu s-au aflat la timp! Şi mişcarea legionară a fost decimată, cu oameni împuşcaţi (Unul din zece, nu-i aşa?) numai pentru că fuseseră – în realitate sau bănuiţi doar – membri ai Gărzii de fier). Ani în şir temniţele au fost pline de legionari pentru că, iată, nu se aflase că marele istoric al neamului şi al limbii noastre, N. Iorga – cel care a scris înaintea lui Călinescu o imensă istorie a literaturii româneşti – îşi formulase, poate, dorinţa de bază a vieţii lui: să nu fie răzbunat!
De aceea e bine să se afle pretutindeni ce-ar fi spus Vulcănescu înainte de a muri!
Şi este momentul, în această povestire, să nu uităm întâmplările nefericite ale poporului lui Israel, pentru care – în anii nazismului – s-au făcut lagăre ale morţii, cu camere de gazare şi cu cuptoare de creat cenuşă şi săpun uman. Suntem uimiţi să constatăm că de aici nu ne-au venit cuvintele să nu ne răzbunaţi! E o vină? Sau o virtutue?
... Să nu ne răzbunaţi… Un leit-motiv obsedant, de care ne putem mira. Mai ales că fiecare vorbea, totdeauna, ca un făcut, de o declaraţie dată în numele tuturor! Cu ce drept?
Repovestitorii se vor fi temut că un torţionar ar putea rămâne fără mai niciodată ceruta iertare a unei victime, uitată în vălmăşagul miilor de crime făptuite. Şi atunci insistă şi repetă: aşa au zis ei, oamenii eminenţi!
Iar pildele pot continua, în acelaşi registru. Aţi auzit de monstrul din Belgia? Cel care răpea minore, le tortura, le lăsa să moară legate în lanţuri, în beciuri în care uita să le mai aducă de mâncare... sau le îngropa de vii? Aceste fetiţe, ne-au asigurat surse demne de încredere, să zicem, din Justiţie (ştiţi foarte bine, sursele nu se deconspiră!) ar fi murmurat, gândindu-se la clipele de iubire forţată avută cu criminalul, aceleaşi cuvinte de dragoste creştină, să nu ne răzbunaţi! Pagini de proză odioasă, criminală… sinistră, putem adăuga.
Iertare.... Iată o prerogativă divină. Ne aducem aminte cu toţii cum televiziunile au prezentat îndelung imagini cu Papa Ioan Paul al II-a vorbind cu Mehmet Ali Agça, turcul mercenar (sau dement) care a încercat să-l asasineze. Scena se desfăşura într-o temniţă şi Sfântul Părinte, cu chipul său palid şi bonhomme, îl binecuvânta. Îl iertase, dar Agça era în închisoare, condamnat de Justiţie! Papa n-a vorbit de răzbunare ci doar de iertarea duhului, a spiritului, a pregătirii pentru viaţa de apoi.
Dar, iată o surpriză! Depun mărturie: în anii '90, l-am auzit, şi
n-am fost singurul, pe Corneliu Coposu rostind fatidicul să nu ne răzbunăm. Nu mai poate fi vorba de o presupunere ... urechea nu m-a înşelat şi discuţia cu el n-a fost nici plăcută şi nici dulce. Am încercat, atunci, şi mai apoi, să-mi explic uimirea, neînţelegerea.
Ieşit din închisoare, după o detenţie care a urcat spre 20 de ani şi în care şi-a pierdut tinereţea şi sănătatea, umilit până la Revoluţie, calomniat şi prigonit mai apoi, ca duşman al poporului, vârât în TAB (de actualul senator liberal Petre Roman), precum Ceauşescu înaintea morţii, el nu credea că este potrivită răzbunarea şi pe deasupra ştia că atunci aceasta era imposibilă. Trebuia o acomodare în timp... mai apoi, politicianul ar fi vorbit, probabil, de dreptate, de justiţie,de reparaţii.
Poate incriminarea acestei declaraţii este vina inflexibilităţii şi credinţei mele, potrivit căreia în viaţă, şi deci şi în politică, sistemul de valori nu trebuie să funcţioneze cu hiatusuri. Sunt convins că vorbele trebuie rostite la timpul lor, în concordanţă cu faptele, în înţelesul deplin pe care-l au şi angajând strict numai responsabilitatea persoanei implicate.
Fiecare este liber să ierte oricui, orice – în ceea ce-l priveşte. Eu n-am recunoscut nimănui dreptul de a trece peste suferinţele mele şi ale familiei mele. Mai mult, socotesc că a ierta, înainte de a se face dreptate, este calea spre ticăloşirea societăţii, că departe de a aduce împăcarea, o astfel de atitudine foloseşte crima uitată ca mijloc de întoarcere a oamenilor, în lumea biosului lipsit de conştiinţă.
După discuţia aceasta, dl Coposu nu mi-a vorbit 2-3 luni deşi ne întâlneam destul de des. Sunt convins – o mărturisesc cu o undă de tristeţe – că atunci m-am purtat cum trebuia, cu adevărat… dl Coposu, după câte ştiu, n-a mai reluat tema deşi mi-a spus, ne-a spus multora, că scopurile se pot îndeplini prin mai multe căi.
Şi mă gândesc că avem mărturii scrise şi mulţi martori care ne spun că altfel au vorbit cei trecuţi prin temniţele de la Piteşti, de la Aiud, de la Jilava. De ce nu sunt amintiţi? De ce nu vorbesc?
Radu Demetrescu Gyr, conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, premiat al Societăţii Scriitorilor Români, al unor instituite pentru literatură şi chiar al Academiei Române, autor a multor volume de versuri, a cunoscut suferinţa, amarul, jalea şi disperarea temniţei nedrepte şi l-a rugat pe Dumnezeu, în versuri, Nu mă învăţa să iert vreodată/ şi rodul urii fă-l să geamă! Iar la Judecata din urmă, când Dumnezeu îl îndeamnă:
- Omule, haide, vorbeşte,/e marea ta Judecată... răspunde inert, Atunci voi cădea pe-naltele trepte/ pe buze c-un zâmbet de sânge/ Pentru toate rănile mele nedrepte,/ eu, Doamne, Te iert ...
Paul Goma vorbind despre torţionari spunea: Eu nu-i iert. Să-i ierte Dumnezeu! Remarcabilul scriitor al Revoluţiei decembriste, Claudiu Iordache, nu crede nici el în moralitatea iertării vinovaţilor, cum nu credea nici Eminescu...
Şi iată că Radu Gyr, Paul Goma şi Claudiu Iordache, care n-au cerut să se renunţe la dreapta răzbunare, sunt cufundaţi în uitare. Mulţi sunt interesaţi să-i dăm uitării.
E adevărat, despre faima lui Vulcănescu (dispărut dintre noi) pot garanta numele care l-au însoţit pe vremea când era liber (Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, H. Stahl, Petru Comarnescu, Dimitrie Gusti) şi imparţialitatea sa intelectuală – conferenţia şi Despre Freud şi despre Lenin şi leninismul ... era un spirit universal... Nu contează, fireşte, în această comparaţie, că nu are o operă scrisă de amploarea celor menţionaţi...
Dar putem să legăm numele acestora şi de esenţa celui de-al doilea război mondial, de judecata de la Nurnberg, de procesul lui Eichmann, pentru că toate au acelaşi adevăr pe care trebuie să-l simţim permanent – nevoia de dreptate. De dreptatea pentru a cărei obţinere niciun preţ nu e prea mare! Pentru că ea nu răzbună numai suferinţa nedreaptă ci doreşte ca generaţiile viitoare să n-o mai cunoască. Aiudul şi Auschwitzul nu trebuie să fie doar hecatacombe ale unor chinuri, amplificate îngrozitor de cruzimea, ignoranţa şi prostia umană ci şi piatra de fundament pentru crearea spirituală, desăvârşită, a oamenilor. Continui să cred că o societate incapabilă să aducă dreptatea va fi doar o fermă a animalelor, mult mai cumplită decât a închipuit-o Orwell.
Puşcăriile cătunelor, satelor, oraşelor, puşcăriile lumii vor avea megafoane la care deţinuţii fără vină, după şedinţele de tortură, vor cere să nu fie răzbunaţi... Babuinii, care vor fi învăţat şi ei să pronunţe câteva cuvinte, suficiente pentru a cuceri lumea, vor repeta în jurul temniţelor, la nesfârşit, sunetele auzite la megafoane. Dar cui?
Cine încearcă să ne întunece minţile?
Terra, prin intermediul ticăloşilor şi al laşilor, va deveni Planeta maimuţelor, a crimei, a laşităţii, a dispariţiei conştiinţei... Trădările, chinurile, renunţările, grija de soarta criminalilor ne vor copleşi ...
Dar Shakespeare a scris în operele sale şi, eroii au arătat-o totdeauna, Teme-te şi vei muri, luptând nimic mai rău nu poate fi! Ficţiunile, în mod paradoxal, servesc realitatea şi aduc vremea când trebuie să facem alegerea.
Dacă drumul care duce la dreptate pare unora prea dur şi periculos, aceştia vor încerca să găsească pretexte aparent onorabile, modele de scriitori, filosofi... citate adevărate sau închipuite ... pilde, parabole…până când implacabila realitate îi va strivi…în folosul cert al umanităţii.
Mircea Vulcănescu ar fi trimis (adevărat?) un mesaj…
Prof. dr. Alexandru Ionescu
Articol publicat în Jurnalul literar
Nu vrem răzbunare! Aceste cuvinte ar fi fost spuse în închisoare de către Iuliu Maniu, George Brătianu, Mircea Vulcănescu şi de mulţi alţi oameni de valoare ai unei Românii vlăguită de război, aflată sub ocupaţie şi aproape zdrobită moral. Deţinuţii le-ar fi rostit, ca ultimă dorinţă, nesiliţi de nimeni, cu convingere şi patos, înainte ca trupurile lor încremenite de suferinţe să fi fost aruncate în gropile fără cruci de pe Dealul Robilor sau de aiurea.
Se pare că în anii '50 ai secolului XX, prizonierii de la Aiud s-au străduit pe toate căile să lase posterităţii grija lor de a nu fi răzbunaţi. Ultimele lor gânduri nu s-au îndreptat către ţara pentru care se jertfiseră, nici spre rudele sau copiii lor, nici spre idealurile şi sentimentele nobile pe care le-au purtat în viaţă ci spre călăii, torţionarii şi conducătorii acestora, excrescenţe nefericite ale meleagurilor româneşti. Înainte de a i se găsi trupul neînsufleţit, cu o ultimă scânteie de viaţă, Iuliu Maniu încredinţase îngerului său păzitor, dorinţa care-l copleşea, ai grijă - să nu vorbiţi de răzbunare. George Brătianu i-a rugat pe ticăloşii care i-au asistat ultimele clipe să ştie că sunt iertaţi de toţi iar Vulcănescu - ne asigură chiar Mircea Eliade, în 1967 – a trimis ultimul său mesaj din temniţă, fiecăruia dintre noi (?), poruncindu-ne, fireşte, să nu ne răzbunaţi!
Dar ce înseamnă în fond a răzbuna? Latinii – care ne-au dat verbul vindicare - înţelegeau prin aceasta pedepsirea celui care (ţi)-a făcut rău, recuperarea bunurilor morale şi materiale de care ai fost jefuit, obţinerea de daune. Aşa stând lucrurile, pentru oamenii sacrificaţi în apărarea dreptăţii, cererea ca iertarea să-i acopere pe ticăloşi şi pe criminali apare ca un non sens, ca o monstruozitate!
Şi filmul acesta incredibil a continuat:
Imediat după 1989, îngerul lui Maniu a destăinuit public, sonor, fără echivoc, voinţa din urmă a marelui om de stat român; a ajuns în ziare suspinul final al lui George Brătianu iar mesajul lui Mircea Vulcănescu să nu ne răzbunaţi, primit de fiecare dintre noi (?) a devenit, sub pana unui editor de la Humanitas, probabil ultimele lui cuvinte!
Istoria timpurilor, repovestită prea des, riscă, uneori, să se dizolve în legende, în mituri sau în himere, adică în locuri unde adevărul este acoperit de mâlurile uitării.
Cui foloseşte îndemnul la non-răzbunare şi cine, şi în ce condiţii, poate acorda iertarea sunt întrebări care au nevoie de răspunsuri – dar mai ales, în acest context, de elucidarea modului în care a funcţionat regimul criminal şi ilegitim, vinovat de prigonirea, jefuirea sau uciderea a sute de mii, milioane de români.
De folosit... răspunsul îl avem uitându-ne în jur, la puternicii zilei... Săteanul Aurel Nistorescu, tatăl unui cunoscut ziarist, îşi întreba fiul, după Revoluţie, într-un neaoş grai ţărănesc, dacă oamenii de la conducere nu sunt tot ăia dinainte. Şi a aflat… singur. Ei erau!
Ce ştim noi? Academiile sunt pline de aceleaşi mediocrităţi comuniste; diplomaţia, administraţia, învăţământul, justiţia sunt apanajul, proprietatea impostorilor, a torţionarilor, a comandanţilor acestora, a copiilor lor. Cum de s-au menţinut?
Îi auzim vorbind:
– Pentru că e imoral să te răzbuni (adică a devenit un păcat să pedepseşti răufăcătorii şi să recuperezi bunurile morale şi materiale jefuite?!), au spus-o chiar martirii voştri, iată, o ştim cu toţii, oameni de valoare. Lăsaţi-ne-n pace! Noi ne-am lepădat de multe obiceiuri nepotrivite dar, normal, trebuie să rămânem cu proprietăţile acumulate (nu mai spuneţi din jaf, pentru că treziţi în jur resentimente condamnabile), stăpâni pe destinele ţării, prin banii care ne redau pierdutele puteri de activişti.
Incetaţi să vă miraţi că nu se găsesc asasinii din l989! De vreme ce crimele dinainte au fost iertate, căutarea altora ar fi o muncă inutilă şi chiar condamnabilă, pentru că toate greşelile trebuie uitate. Ultimele cuvinte ale elitelor României, vă readucem aminte, au fost: să nu răzbunaţi victimele!
Şi toţi fandosiţii, sicofanţii şi închipuiţii – mai creştini şi mai nevinovaţi decât însuşi Iisus când şoptea pe cruce Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac (nu iertându-i el ci rugându-l pe Dumnezeu-Tatăl) – îşi demonstrează praful de erudiţie luând drept modele etice atitudini şi vorbe atribuite unor nume cu rezonanţă, prelungind, în felul acesta, cu voie sau fără, domnia imoralităţii... Dar aşa se vor aranja cu puternicii zilei de ieri şi de azi... le va fi bine, se va uita că au fost cândva şi ei membri unui partid criminal, ofiţeri, procurori, satrapi. Ce nebun cetăţeanul acela care spusese, în latineşte, să se facă dreptate chiar dacă ar pieri lumea din cauza asta!
Să ne întoarcem în istoria relativ recentă a ţării. Am putea găsi informaţii că şi Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu ar fi spus, în timp ce erau asasinaţi de legionari, să nu ne răzbunaţi! Psihologi de renume cred că în străfulgerările ultimelor clipe de viaţă şi I. G. Duca şi Armand Călinescu s-ar fi putut gândi că nu e drept să fie răzbunaţi pentru faptele comise la furie, de câţiva tineri fără minte.
Dar lucrurile astea nu s-au aflat la timp! Şi mişcarea legionară a fost decimată, cu oameni împuşcaţi (Unul din zece, nu-i aşa?) numai pentru că fuseseră – în realitate sau bănuiţi doar – membri ai Gărzii de fier). Ani în şir temniţele au fost pline de legionari pentru că, iată, nu se aflase că marele istoric al neamului şi al limbii noastre, N. Iorga – cel care a scris înaintea lui Călinescu o imensă istorie a literaturii româneşti – îşi formulase, poate, dorinţa de bază a vieţii lui: să nu fie răzbunat!
De aceea e bine să se afle pretutindeni ce-ar fi spus Vulcănescu înainte de a muri!
Şi este momentul, în această povestire, să nu uităm întâmplările nefericite ale poporului lui Israel, pentru care – în anii nazismului – s-au făcut lagăre ale morţii, cu camere de gazare şi cu cuptoare de creat cenuşă şi săpun uman. Suntem uimiţi să constatăm că de aici nu ne-au venit cuvintele să nu ne răzbunaţi! E o vină? Sau o virtutue?
... Să nu ne răzbunaţi… Un leit-motiv obsedant, de care ne putem mira. Mai ales că fiecare vorbea, totdeauna, ca un făcut, de o declaraţie dată în numele tuturor! Cu ce drept?
Repovestitorii se vor fi temut că un torţionar ar putea rămâne fără mai niciodată ceruta iertare a unei victime, uitată în vălmăşagul miilor de crime făptuite. Şi atunci insistă şi repetă: aşa au zis ei, oamenii eminenţi!
Iar pildele pot continua, în acelaşi registru. Aţi auzit de monstrul din Belgia? Cel care răpea minore, le tortura, le lăsa să moară legate în lanţuri, în beciuri în care uita să le mai aducă de mâncare... sau le îngropa de vii? Aceste fetiţe, ne-au asigurat surse demne de încredere, să zicem, din Justiţie (ştiţi foarte bine, sursele nu se deconspiră!) ar fi murmurat, gândindu-se la clipele de iubire forţată avută cu criminalul, aceleaşi cuvinte de dragoste creştină, să nu ne răzbunaţi! Pagini de proză odioasă, criminală… sinistră, putem adăuga.
Iertare.... Iată o prerogativă divină. Ne aducem aminte cu toţii cum televiziunile au prezentat îndelung imagini cu Papa Ioan Paul al II-a vorbind cu Mehmet Ali Agça, turcul mercenar (sau dement) care a încercat să-l asasineze. Scena se desfăşura într-o temniţă şi Sfântul Părinte, cu chipul său palid şi bonhomme, îl binecuvânta. Îl iertase, dar Agça era în închisoare, condamnat de Justiţie! Papa n-a vorbit de răzbunare ci doar de iertarea duhului, a spiritului, a pregătirii pentru viaţa de apoi.
Dar, iată o surpriză! Depun mărturie: în anii '90, l-am auzit, şi
n-am fost singurul, pe Corneliu Coposu rostind fatidicul să nu ne răzbunăm. Nu mai poate fi vorba de o presupunere ... urechea nu m-a înşelat şi discuţia cu el n-a fost nici plăcută şi nici dulce. Am încercat, atunci, şi mai apoi, să-mi explic uimirea, neînţelegerea.
Ieşit din închisoare, după o detenţie care a urcat spre 20 de ani şi în care şi-a pierdut tinereţea şi sănătatea, umilit până la Revoluţie, calomniat şi prigonit mai apoi, ca duşman al poporului, vârât în TAB (de actualul senator liberal Petre Roman), precum Ceauşescu înaintea morţii, el nu credea că este potrivită răzbunarea şi pe deasupra ştia că atunci aceasta era imposibilă. Trebuia o acomodare în timp... mai apoi, politicianul ar fi vorbit, probabil, de dreptate, de justiţie,de reparaţii.
Poate incriminarea acestei declaraţii este vina inflexibilităţii şi credinţei mele, potrivit căreia în viaţă, şi deci şi în politică, sistemul de valori nu trebuie să funcţioneze cu hiatusuri. Sunt convins că vorbele trebuie rostite la timpul lor, în concordanţă cu faptele, în înţelesul deplin pe care-l au şi angajând strict numai responsabilitatea persoanei implicate.
Fiecare este liber să ierte oricui, orice – în ceea ce-l priveşte. Eu n-am recunoscut nimănui dreptul de a trece peste suferinţele mele şi ale familiei mele. Mai mult, socotesc că a ierta, înainte de a se face dreptate, este calea spre ticăloşirea societăţii, că departe de a aduce împăcarea, o astfel de atitudine foloseşte crima uitată ca mijloc de întoarcere a oamenilor, în lumea biosului lipsit de conştiinţă.
După discuţia aceasta, dl Coposu nu mi-a vorbit 2-3 luni deşi ne întâlneam destul de des. Sunt convins – o mărturisesc cu o undă de tristeţe – că atunci m-am purtat cum trebuia, cu adevărat… dl Coposu, după câte ştiu, n-a mai reluat tema deşi mi-a spus, ne-a spus multora, că scopurile se pot îndeplini prin mai multe căi.
Şi mă gândesc că avem mărturii scrise şi mulţi martori care ne spun că altfel au vorbit cei trecuţi prin temniţele de la Piteşti, de la Aiud, de la Jilava. De ce nu sunt amintiţi? De ce nu vorbesc?
Radu Demetrescu Gyr, conferenţiar la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, premiat al Societăţii Scriitorilor Români, al unor instituite pentru literatură şi chiar al Academiei Române, autor a multor volume de versuri, a cunoscut suferinţa, amarul, jalea şi disperarea temniţei nedrepte şi l-a rugat pe Dumnezeu, în versuri, Nu mă învăţa să iert vreodată/ şi rodul urii fă-l să geamă! Iar la Judecata din urmă, când Dumnezeu îl îndeamnă:
- Omule, haide, vorbeşte,/e marea ta Judecată... răspunde inert, Atunci voi cădea pe-naltele trepte/ pe buze c-un zâmbet de sânge/ Pentru toate rănile mele nedrepte,/ eu, Doamne, Te iert ...
Paul Goma vorbind despre torţionari spunea: Eu nu-i iert. Să-i ierte Dumnezeu! Remarcabilul scriitor al Revoluţiei decembriste, Claudiu Iordache, nu crede nici el în moralitatea iertării vinovaţilor, cum nu credea nici Eminescu...
Şi iată că Radu Gyr, Paul Goma şi Claudiu Iordache, care n-au cerut să se renunţe la dreapta răzbunare, sunt cufundaţi în uitare. Mulţi sunt interesaţi să-i dăm uitării.
E adevărat, despre faima lui Vulcănescu (dispărut dintre noi) pot garanta numele care l-au însoţit pe vremea când era liber (Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, H. Stahl, Petru Comarnescu, Dimitrie Gusti) şi imparţialitatea sa intelectuală – conferenţia şi Despre Freud şi despre Lenin şi leninismul ... era un spirit universal... Nu contează, fireşte, în această comparaţie, că nu are o operă scrisă de amploarea celor menţionaţi...
Dar putem să legăm numele acestora şi de esenţa celui de-al doilea război mondial, de judecata de la Nurnberg, de procesul lui Eichmann, pentru că toate au acelaşi adevăr pe care trebuie să-l simţim permanent – nevoia de dreptate. De dreptatea pentru a cărei obţinere niciun preţ nu e prea mare! Pentru că ea nu răzbună numai suferinţa nedreaptă ci doreşte ca generaţiile viitoare să n-o mai cunoască. Aiudul şi Auschwitzul nu trebuie să fie doar hecatacombe ale unor chinuri, amplificate îngrozitor de cruzimea, ignoranţa şi prostia umană ci şi piatra de fundament pentru crearea spirituală, desăvârşită, a oamenilor. Continui să cred că o societate incapabilă să aducă dreptatea va fi doar o fermă a animalelor, mult mai cumplită decât a închipuit-o Orwell.
Puşcăriile cătunelor, satelor, oraşelor, puşcăriile lumii vor avea megafoane la care deţinuţii fără vină, după şedinţele de tortură, vor cere să nu fie răzbunaţi... Babuinii, care vor fi învăţat şi ei să pronunţe câteva cuvinte, suficiente pentru a cuceri lumea, vor repeta în jurul temniţelor, la nesfârşit, sunetele auzite la megafoane. Dar cui?
Cine încearcă să ne întunece minţile?
Terra, prin intermediul ticăloşilor şi al laşilor, va deveni Planeta maimuţelor, a crimei, a laşităţii, a dispariţiei conştiinţei... Trădările, chinurile, renunţările, grija de soarta criminalilor ne vor copleşi ...
Dar Shakespeare a scris în operele sale şi, eroii au arătat-o totdeauna, Teme-te şi vei muri, luptând nimic mai rău nu poate fi! Ficţiunile, în mod paradoxal, servesc realitatea şi aduc vremea când trebuie să facem alegerea.
Dacă drumul care duce la dreptate pare unora prea dur şi periculos, aceştia vor încerca să găsească pretexte aparent onorabile, modele de scriitori, filosofi... citate adevărate sau închipuite ... pilde, parabole…până când implacabila realitate îi va strivi…în folosul cert al umanităţii.
Mircea Vulcănescu ar fi trimis (adevărat?) un mesaj…
Prof. dr. Alexandru Ionescu
Articol publicat în Jurnalul literar